Dintr-un salt sunt lângă uşă, deschid repede şi strig râzând ca şi altă dată:
- Ura! Dar cuvintele îmi îngheaţă pe buze. Camera este plină de rude şi bunicul este atăt de schimbat! Întins pe pat, cu ochii ascunşi în orbite, bunicul îşi îndreaptă privirea obosită spre mine . O clipă, un fulger de lumină îi inundă faţa şi-n ochii lui văd toate poveştile pe care mi le-a spus cândva.
M-apropii, îl sărut şi-n timp ce-i primesc sărutarea asemeni atingerii de fluture, îmi cuprinde mâinile şi-i simt tremurarea. Vreau să mă stăpânesc, dar lacrimile-mi curg şiroaie. Bunicul însă surâde blând, încearcă să-mi strângă mâna şi-n şoaptă, abia de-l aud, îmi spune ca-n cele mai fireşti seri:
– Hei, căprioara mea… ai venit!
Cuvintele i se desprind greu şi pauzele sunt lungi, lungi şi apăsătoare…
– … căprioara mea…
Îl privesc si parca-l aud când reveneam după o absenţă mai lungă, cum prefăcându-se ca-mi spune o poveste, mă dojenea Ş “- A fost odată un bunic, şi avea o nepoţică cu părul ca tuciul, cu ochii ca două boabe de cafea, pe care bunicul o iubea mult şi pe care o aştepta mereu, în fiecare vară, în fiecare vacanţă. Şi nepoţica s-a făcu mare şi venea din ce in ce mai rar – fiindcă aşa sunt toţi nepoţeii, dar bunicul tot pe ea o aştepta, doar-doar o să apară, fiindcă aşa sunt toţi bunicii… “
Alung amintirea, gândind, câtă dreptate avea.
– Bunicule, eu am venit să mergem prin pădure, să povestim….
– Ei… ei… pădurea… îţi las ţie padurea… îţi las moştenire pădurea… să nu o uiţi… să vii mereu s-o vezi…
– Bunicule, nu uit, nu uit nimic bunicule, îţi promit…
Şi-n timp ce-i mângâi părul alb, aşa cum odinioară el mă mângâia pe mine, revăd cu ochii minţii fiecare clipă ce mi-a dăruit-o: întâi ca prin ceaţă, apoi tot mai clar şi prind să vorbesc. Bunicul mă ascultă cu ultimele puteri, şi-i simt inima împăcată, fiindcă faţa lui e zâmbet şi lumină.
-Ţin minte bunicule…
Vorbesc, vorbesc fără întrerupere şi lacrima-mi îmbracă vorba
-Tin minte bunicule tot ce mi-ai povestit, tot ce m-ai învăţat, tot ce mi-ai spus, tot, tot… Uite, ţin minte când mi-ai arătat unde a fost coliba Genovevei.. Tu mai ştii?
– Eh… da… da…
Îmi raspunde bunicul parcă de pe altă lume, de departe, departe… Orele se scurg greu, şi cineva încearcă să mă scoată din cameră. Rămân. Rămân şi plâng privind speriată cum mama aprinde o lumânare… Refuz adevarul…. din când în când, îi vorbesc bunicului sperând că mă aude…
-… Tin minte când ne-a apucat întunericul în pădure şi tu ca să nu-mi mai fie frică, mi-ai povestit cât de curajoasă era duduia Lizuca şi mi-ai arătat licuricii care-i luminaseră şi ei calea şi…. Şi tac, fiindcă bunicul nu mai este cu noi. Din ochii lui închişi alunecând printre gene, se prelinge ultima lacrimă.
Simt cum inima mi se strânge şi nu mai am putere nici să strig şi nici să plâng. Doar şoptesc, tremurând toată:
– Bunicule, bunicuţule…
Dar vorbele se frâng. Ies afară şi şi merg printre copaci fără să mă feresc. Crengile mă lovesc şi zăpada mi se împrăştie prin păr, îmi cade pe faţă. In minte îmi răsună obsesiv cuvintele bunicului: “Nu plânge căprioară, îţi las pădurea… să nu o uiţi… să vii mereu s-o vezi”…
– Voi veni bunicule…şi-n foşnetul frunzelor, şi-n susurul izvoarelor, voi desluşi glasul tău şi-ţi voi asculta din nou poveştile. Poveştile tale… ale tale şi ale pădurii, pentru mine…
– Nu, bunicul meu nu a murit, trăieşte şi acum, în inima mea.
