Moştenirea (continuare)

 

A nins toată noaptea, dar odată cu zorii, norii s-au împrăştiat şi soarele s-a înalţat biruitor, trimiţîndu-şi cu dărnicie miliardela sale suliţe de foc, dând o fantastică strălucire zăpezii şi totul, totul era într-o perfectă nemişcare, fiindcă vântul adormise, sau poate că nu îndraznea să destrame cu suflarea lui, vraja ce dăduse locurilor atâta frumuseţe. Am urcat pe deal şi m-am oprit la marginea pădurii. Crengile grele de podoaba imaculată, se înclinau înaintea mea, ca într-un fantastic ceremonial de primire în Tara Minunilor. Era atât de copleşitoare acea măreaţă splendoare, încât mă simţeam parte integrantă a pădurii şi nu-mi venea să cred că este adevărat. Aş fi vrut să strig, să mă pot auzi, să-mi spun că exist, dar atăta frumuseţe îmi dădea senzaţia de vis, şi dacă aş fi strigat mă trezeam, ori eu doream ca visul sa fie cât mai lung. M-am hotărât cu greu să fac primul pas, gândindu-mă că n-am dreptul să rup acea tăcere şi nemişcare absolută, dar trebuia să ajung la bunicul de care-mi era atăt de dor. Am înaintat. Fiecare creangă atinsă lasa să cadă o pulbere de perle care, după o scurtă ezitare, se aşternea pierzându-se printre miliardele de steluţe albe, ce ascundeau deopotrivă frunzele moarte, crengile rupte, colţul îndrzneţ al ierbii şi pământul. Simt o mişcare. Ridic ochii şi văd un pămătuf maroniu-roşcat sărind cu repeziciune de pe o cracă pe alta, stârnind roiuri-roiuri de steluţe argintii. O rază îndrzneaţă le străpunge oferind ochilor mirajul albului descompus şi, în timp ce inima îmi bate cu putere, ochii mi se umezesc, genele devin grele şi o boabă de mărgăritar se afundă în zăpadă, se contopeşte cu ea, într-o nesfârşită sărutare.
– Pădure, draga mea pădure, ce dor mi-a fost de tine şi ce frumoasă, ce împodobită mă întâmpini ! Nu te-am uitat, îţi ţin minte fiecare colţişor şi-mi eşti la fel de dragă ca-n vremurile în care te străbăteam de mână cu bunicul.
Alerg printre copaci pe o cărare cunoscută, pe aceeaşi cărare pe care, cândva, mama mă ducea de mânuţă spre casa din pădure a bunicului meu.
Revăd stejarul înalt, cu scorbura în care îmi ascundeam trofeele: conuri, ghinde, gâze, fluturi, şi ştiu că nu mai e mult.
Dar iat-o! Iată căsuţa din bârne, martora atâtor seri de poveste, vacanţelor mele. Mă opresc o clipă să pot cuprinde mai bine dintr-o privire imaginea leagănului copilariei mele, dar un lătrat bine cunoscut, nu-mi dă răgay. E Vifor, care acum latră nebuneşte, sare pe mine şi ah! M-a trântit în zăpadă.
-Vifor, fii cuminte! Stai! Stai să te privesc şi pe tine! Încerc să-l mângâi, să-l potolesc dar e-n zadar. Continuă să latre, să mă apuce de haine…. dar ce se întâmplă? N-a auzit bunicul lătratul? De ce nu se deschide uşa? De ce nu apare în prag bunicul să strige ca-ntotdeauna: „Hei, bine-ai venit căprioara mea!”? Oare este chiar aşa de bolnav?
VA URMA

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s