Mostenirea

 –  Domnişoară, aveţi o telegramă. Au fost cuvintele cu care m-a întâmpinat poştaşul. Am parcurs-o în grabă: Bunicul este bolnav. Te aşteaptă. Vino urgent, direct la căsuţa din pădure. Mama
Încerc un sentiment de reproş. Iarna este pe sfîrşite şi din vară nu am mai fost la bunicul. Oare ce i s-o fi întâmplat?
Am mers imediat la gară şi am urcat in primul tren spre satul la marginea căruia începe cea mai frumoasă pădure: pădurea în care îşi are căsuţa, bunicul meu pădurarul. Gândurile îmi sunt împrăştiate. Nostalgia mă cuprinde pe măsură ce mă apropii de locurile primei copilării şi a frumoaselor vacanţe. In sat am ajuns odată cu întunericul. Aici iarna încă zăbovea şi m-am bucurat. M-am bucurat pentru că ningea. Ningea cu fulgi mari şi deşi aşternând pe pământul îngheţat, un strat gros de zăpadă în care paşii se afundau uşor, dându-ţi senzaţia unei ciudate treceri printre nestemate, fiindcă într-adevăr, zăpada avea în lumina becurilor, sclipirea pietrelor preţioase.
Am ramas peste noapte la nişte prieteni. Stam în cameră învăluită în întunericul nopţii ce-mi dădea siguranţa singuratăţii absolute şi mă bucuram pentru că doream să fiu solitară în gândurile mele ce fugeau cu o repeziciune fantastică de la trecut la viitor şi de la viitor la trecut, ocolind cu prudenţă prezentul. Nu vroiam să ma gândesc la boala bunicului. Imi plăcea să-mi amintesc de zilele când ţinându-mă în braţe, bunicul îmi dezvăluia tainele pădurii: când mă învăţa cum să găsesc drumul pierdut, cum să mă împrietenesc cu animalele, sau cum să recunosc steaiua polară. Bunicul m-a învăţat să ascult şi să înţeleg şipotul izvoarelor şi foşnetul frunzelor, el m-a învăţat să recunosc fiecare pasăre şi fiecare floare. Fiecare copac avea povestea lui pe care bunicul o ştia şi mi-o spunea. Îl ascultam fascinată şi-mi amintesc cum doream ca vacanţele să nu mai ia sfârşit. Totuşi trebuia să plec şi-atunci aveam impresia că sunt o frunză care se desprinde de crenguţa ei. Plecam privind mereu înapoi şi-l vedeam pe bunicul stând în acelaşi loc, ca un copac, privind cu tristeţe şi neputinţă frunza pe care vântul deja i-o furase.
De fiecare dată simţeam cum dorea din tot sufletul să rămân şi era ca o mângâiere pentru mine, pentru ca ştiam că întotdeauna mă va aştepta cu drag şi că fiecare revenire a mea va fi o nouă călătorie prin Ţara Basmelor, pentru ca intr-adevăr, cu bunicul de mână, pădurea nu putea fi altceva decât o carte cu poveşti: intram pe ţinuturile celor şapte pitici, căutând să zărim printre copaci căsuţa in care Albă ca Zăpada incă locuia acolo, treceam hotarul uriaşului Periferigerilerimini şi mergeam cu grijă să nu ne simtă, mergeam chiar pe cărarea pe care nu chiar aşa demult Scufiţa Roşie a întâlnit lupul, continuam prin locul unde cândva fusese amăgitoarea căsuţă din turtă dulce care i-a făcut captivi pe Hansel şi Gretel şi tot aşa din poveste în poveste, până când ajungeam acasă. Şi. Doamne! oare mai povestea cineva aşa de frumos ca bunicul meu? Cred că n-a fost nici o amintire pe care să nu o revăd în noaptea aceea.
(VA URMA)

Anunțuri

6 gânduri despre „Mostenirea

  1. Frumoase randuri! Eu am pierdut bunicii cand eram copil! Erau niste munteni din zona Tarcaului (Bicaz, Neamt), iubitori de munte si padure. Imi amintesc de mirosul casei, a cetina si rasina, si mai ales pastravul afumat, pus in cetina de brad. Nu a mai ramas nimic, nici casa, nici gradina. Doar o cruce in cimitirul din satul Cazaci, comuna Tarcau. Randurile dv. mi-a provocat un suvoi de amintiri. Cu bine!

    • Harlau625, Doamne, ce rai ai lasat în urma ta! Zona Tarcăului… tinut de basm, unde povestile se scriu singure in peisajul mirific. Mirosul casei : cetină şi răşină, păstrăvul afumat pus în cetina de brad… ce cap încoronat nu şi-ar dori măcar din când în când o evadare în paradisul de care povesteşti? Si chiar dacă din tot leaganul copilariei nu a mai ramas decât o cruce, şi tot se cuvine să mergi din când în când s-aprinzi o candelă la căpătâiul celor ce au sfinţit cândva acele locuri şi ţi-au dăruit necondiţionat dragostea lor.
      Iti multumesc pentru nostalgicul şi fermecatorului tău comentariu.

  2. Bravo, Aura, ai reinceput sa scrii! Te-am vazut pe la divesi amici pe blog si banuiam ca vei reveni. foarte frumos, va fi o carte de suflet, felicitari!
    Am raspuns mailului. Sa auzim de bine!

    • Mirela, sunt doar dou sau trei comentarii in afara blogului meu. Neavand timp sa mai fac vizite pe alte bloguri, neavand timp sa raspund distractivelor „lepşe”, am fost parasită de vizitatorii mei constanţi. Incerc sa recuperez, intrand mai mult in noapte, dar nu prea reuşesc. Mi-am propus să postez mai des si la mine… rămâne de văzut. iţi mulţumesc pentru susţinerea permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s