PODUL CU VISE

 

Era cândva-ntr-o lume minunată
Pe un tărâm numit copilărie,
Un nuc vrăjit, pe care-o fată
Şi l-a ales de vise visterie.

Şi era nucu-acela mare şi fălos,
Nălţând spre ceruri ramuri fremătânde,
Gătite-n strai de frunze verde-mătăsos,
Cu joc ciudat de umbre-alunecând pe jos.

O creangă, două şi nucul devenea palat
Cu pod din ramuri , fireşte:  fermecat,
In care fata se simţea crăiasă
In lumea ei curată şi frumoasă.

Acolo orice mici necazuri dispăreau
Când frunzele foşnind o-mbrăţişau.
Ferită de priviri sta ore-n şir visând
La câte toate-n lume şi tot ce va fi vrând.

Dar zilele treceau şi prin minune
Cu cât fata creştea, podul mai mic era.
Nici visele nu mai aveau un loc anume!
Curând cerură intrare-n altă lume.

Anii s-au scurs, fata-i acum bunică
Şi-ar vrea nespus să fie iarăşi mică !
Iar când tristeţea-mpovărează şuviţe ninse,
Se-ntoarce-n timp, în podul ei cu vise.

Anunțuri

22 de gânduri despre „PODUL CU VISE

  1. Pingback: Vorbesc şi eu despre ziua despre care vorbesc toţi acum « Gabriela Elena

  2. Aurora, am asteptat cu drag si dor frumoasele tale versuri. Felicitari! E mai mult decat poezie, e basm, e o amintire din copilarie sau dintr-o poveste demult citita, sau imaginata. Are stil si atrage! Deja ma vad ilustrand-o! Si parca vad nucul si fata si…Dar despre asta …alta data. Acum e POEZIA cu frumoasa ei tesatura de rime si metafore. Un deliciu! Felicitari, Auras, astept continuarea. Pentru ca eu vad in aceasta poezie inceputul unei noi carti pentru copii! 🙂

    • Mirela, este o poveste adevărată. Nucul acesta a existat cu adevărat în curtea naşilor mei, unde mergeam foarte des, copilă fiind. Marea mea plăcere era să mă refugiez în nuc cam pe al treilea rând de crengi, unde modul în care erau împletite ramurile, îmi permitea să stau comod ore în şir. Mă urcam mai ales atunci când mă supăra ceva. Practic mă ascundeam printre frunze şi nu mă gasea nimeni. Stam şi-mi imaginam cum mi se rezolvă toate problemele şi fericită de convingerea care punea stăpânire pe mine că totul va fi bine într+un final , incepeam să visez cu ochii deschişi la tot ce putea fi mai frumos pentru mine la acea vârstă: mă visam în rochii de prinţesă, cream imaginar personaje şi mă vedeam in rolul lor, visam ce voi face când voi fi mare… oricum, când coboram din nuc, eram convinsă că nimic nu poate împiedica împlinirea dorinţelor şi visurilor mele. Ultima dată când am urcat în nucul acela, a fost în ziua în care am împlinit 14 ani. Am plâns. Am urcat să-mi iau rămas bun de la copilărie . Deja ştiam că nu toate visele se împlinesc şi că nu întotdeauna dreptatea este cea biruitoare. Cand am coborât, i-am sărutat trunchiul şi frunzele care m-au atins şi mângâiat… fusese locul în care la toate micile mele necazuri găseam rezolvare şi orice încruntare se transforma curând în zâmbet, fiindcă nimic nu mi se părea acolo imposibil. Mult timp nu a ştiut nimeni unde mă ascund. Câţiva ani mai târziu naşii mei s-au mutat, iar nucul a fost tăiat. Nu-ţi poţi închipui cât am suferit. Parcă-mi dărâmase o citatdelă. Totuşi în sufletul meu nucul există şi, de câte ori sunt în faţa unor probleme dificile, imaginar urc în el, „în pod”, cum imi plăcea mie să numesc locul meu, închid ochii şi dintr-o dată mă relaxez, mintea începe să lucreze ordonat şi pozitiv şi este aproape imposibil să nu găsesc rezolvare… Aceasta este povestea „podului cu vise” din nuc, acum în inima mea….

  3. O incantare poezia ta, Aura! Evocarea este splendida si diafana. Fiecare are in copilarie locul sau drag pe care-l poate aduce cu gandul atunci cand se simte intristat sau ii lipseste. Tu ai reusit acest lucru minunat cu poezia aceasta plina de candoare si vis, asa cum era si lumea eroinei tale. Ma bucur mult sa te recitesc si sa te regasesc cu acelasi suflu proaspat al dulcetii amintirii :).

    • Araceli-Araceli, păi tu ai făcut un comentariu mai frumos decât poezia! Aprecierile tale mă fac să roşesc cât sunt eu de bunică!!!!Eroina mea… sunt eu, eu legănată de aduceri aminte dragi sufletului meu… le vad, le simt, le iubesc, de parcă s-au petrecut azi!

  4. Pingback: Neputinta fara alinare | alexandrescudaniela.com

  5. Pingback: Iubim « Mirela Pete. Blog

  6. Pingback: Despre ce contează. Sau nu… « Blogul lui Teo Negură

  7. „Acolo orice mici necazuri dispăreau
    Când frunzele foşnind o-mbrăţişau.
    Ferită de priviri sta ore-n şir visând
    La câte toate-n lume şi tot ce va fi vrând”

    Bine te-am regăsit, Aura. Citind versurile tale, nu pot să nu îmi aduc aminte cum , în copilărie, construisem cu mare râvnă o căsuţă, într-un cais. Pe timpul verii, după-amiezele, aproape în fiecare zi, acolo urcam pentru a citi ore în şir sau pentru a-mi face tot felul de vise.
    Am călătorit cu gândul încolo şi încoace, în acea căsuţă de lemn, iar amintirea ei nu va dispărea niciodată…
    O săptămână cât mai bună să ai, alături de cei dragi. Gânduri bune!

    • Lisandru, m-a impresionat istorioara ta. Imi imaginez ce mult a insemnat refugiul acela pentru tine, in copilărie. Stiu că amintirea va rămâne cuibărită toată viaţa intr-un locşor numai al ei în sufletul tău. Mulţumesc pentru trecere si gândurile bune. Si eu mă gândesc cu drag la voi.

  8. Eu (si implicit famila mea) am o poveste tare frumoasa cu un par, plantat la hotarul proprietatii de bunicul meu in ziua in care s-a nascut tata. Parul nu mai e de mult, ca si tata, proprietatea e de mult a altcuiva, dar noi, cand ni se face dor de sat, mergem la hotar la par.
    Foarte frumos ai scris, ti-am zarit un strop de suflet printre randuri.

  9. Bine ai revenit, Aura! SI multa putere tatalui tau si voua celor din jurul sau…
    In alta ordine de idei – sensible ganduri in poezia ta! Cum bine zicea cineva mai sus, fiecare are un loc, un nuc in amintire …
    Eu imi aminteesc de un mar care crestea chiar pe locul unde ai mei construiau casa.Si atata am plans ca l-au taiat! Aveam 4 ani si nu pricepeam de ce nu il pot lasa acolo! NU trecea zid peste el . Ci doar il inconjura! Ce tare ar fi fost sa avem un mar chiar in bucatarie!
    Din tulpina lui a facut tata o prajina pentru franghia de rufe pe care a folosit-o mult timp!

  10. Nici nu ma mir ca ai ales acest loc de meditatie. Acolo sus, cred ca oricine s-ar simti mai bine decat jos unde aerul este mai putin „curat”. Sus vezi imaginea de ansamblu, gandurile sunt mai limpezi, viata parca trece pe langa tine fara sa te atinga nicicum…superba poezie si amintire.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s