Mărţişoare, cu drag!


Calendarul ne-a zâmbit:
Unu martie -a sosit
Cu trei saci de mărţişoare
Să primească fiecare.
Umplu şi eu trei desagi
Pentru cele ce-mi sunt dragi:
 Mirela, Carmen, Cati, Elisa, Silavaracald, Gabriela-Elena, RocsanaGeanina, Araceli, Georgiana,Daniela Alexandrescu, Florina, Mamineta, Cami Achim, Germina, Aniela, Mihaiela, Oana, Rokssana, Adela, Cammely

Reclame

AM REVENIT !

Revin după o pauză destul de mare şi simt nevoia să motivez.
In urmă cu aproape două luni, tatăl meu afăcut un accident vascular cerebral. De atunci, toţi cei ce ne-am aflat în jurul său, am gândit în fiecare zi care trecea că este ultima sa zi de viaţă. Fiecare noapte era perioadă de veghe. Zilele erau la fel de obositoare şi chinuitoare ca şi nopţile. O lumânare pâlpâia mereu in camera în care se lupta totuşi să trăiască. De prisos să descriu fazele prin care a trecut : de la stare comatoasă la accese violente , de la imposibilitatea de a articula un sunet, la strigăte ce pareau a iesi din beciurile inchiziţiei, de la pierderea identităţii, la dialoguri cu fiinţe imaginare sau de mult timp plecate dintre cei vii. Dar indiferent de starea psihică, tot timpul a fost imobilizat la pat, nemnaiputând sa-şi coordoneze nici o miscare, făcând îngrijirea sa mai mult decât dificilă,de multe ori epuizantă . Si totuşi spre uimirea noastră, dar mai ales a medicilor care l-au examinat şi urmărit evoluţia bolii, în ciuda vârstei foarte înaintate (95 de ani) a depăşit momentul critic, în sensul că deşi tot imobilizat, este perfect constient şi mai puţin solicitant (deci mai putem respira si noi), poate face faţă oricărei discuţii şi doreste să trăiască .
Acestea fiind spuse, presupun că veţi inţelege de ce am lipsit atât de mult. N-aş spune că acum sunt liniştită şi că pentru mine curge pe râuri miere şi magiun, dar incerc să-mi reiau cât de cât vechile indeletniciri atât de dragi mie.
Vreau să mulţumesc tuturor celor care au trecut – în lipsa mea – pe aici şi mi-au lăsat câte un semn că nu m-au uitat. Am înţeles că am prieteni şi că blogosfera este totuşi o lume aparte unde intotdeauna găseşti un punct de sprijin când eşti pierdut în spaţiu.
Tuturor, gândurile mele bune şi cu drag, o floare:


Imi anunţ întoarcerea „acasă” pe blog :
Mirela, Teo, Cristi, Carmen, Vania, Cati, Elisa, Zamfir, Nea Costache, Silavaracald, Gabriela-Elena

BUN VENIT 2011 ! LA MULTI ANI


imagine preluata de pe internet

Nu pot lăsa nebagat în seamă anul ce tocmai şi-a intrat în drepturi. N-am să fac un bilanţ al anului trecut. A fost şi a trecut. Atât. Dar voi privi încrezătoare NOUL AN, îi spun din tot sufletul BUN VENIT şi-l rog să fie bun aşa cum şi eu mă voi strădui să fiu mai bună şi mai înţelegătoare. Prietenilor mei mai vechi şi mai noi şi tuturor celor ce vor poposi printre stropii mei de suflet le urez înţelepciunea de a separa întotdeauna binele de rău şi de a şti să aleagă calea ce le aduce liniştea şi mulţumirea sufletească. Tuturor zâmbetul să le lumineze chipul ! LA MULTI ANI !

Si totuşi… e adevărat

   Impreună din totdeauna, aşa-i ştiu pe badea Gheorghe şi lelea Ioana. N-au avut copii, dar curtea lor a fost mereu plină de gălăgia nepoţilor din partea fraţilor lor. Ba veneau şi copiii vecinilor, fiindcă lelea Ioana  nu numai că-i lăsa să se joace prin curte cu animăluţele puiandre, dar le facea şi nişte turtişoare  cu magiun de struguri de nu te mai săturai. Badea Gheoreghe le făcuse un leagăn maaaare în care toată ziua era câte un prichindel:
 – Fă-mi vânt mai tare bade Gheorgheeee! Şi el se executa râzând din toată inima, ameninţând puştiul că o să-l ridice până la cer. Badea Gheorghe îi privea pe toţi mândru şi spunea tuturor arătând spre copii:
– Ei sunt măi oameni, toiagul meu de bătrâneţe!
Şi ce gospodărie inchegată avea badea Gheorghe şi lelea Ioana ! Animale, viţă de vie, legume şi zarzavaturi de toate felurile, iar în faţa casei, tufele de trandafir parcă spuneau povestea frumoasă a celor doi. In fiecare zi de sărbătoare religioasă îi vedeai mergând ţanţoşi unul lângă altul spre biserică. In tinereţe, erau nelipsiţi de la hora din sat sau de la nunţi ori cumetrii… şi cine juca mai cu foc ca ei doi? Nimeni. Să-i tot priveşti !
Dar anii au trecut şi bătrâneţea i-a învăluit cu toate neajunsurile ei. Treptat, treptat n-au mai putut să ingrijească nici ograda şi nici grădina. Aveau doar un căţel şi o pisicuţă care se încurca toată ziua printre picioarele lor obosite. Au apelat la nepoţii ce-au crescut în curtea lor odată cu tufele de liliac care acum aproape că acoperă casa. Şi-au venit. Toţi. S-au aşezat în jurul mesei pe care cu mare efort dar multă dragoste, lelea Ioana a pus minunatele ei turtişoare cu care bucurase odinioară copilăria dragilor ei, dragi nepoţei….
Au început discuţiile.
– Dacă trebuie să ingrijim de voi trebuie să daţi în scris cui şi ce daţi, au zis aproape in cor nepoţii.
După certuri care păreau că nu se mai termină a rămas hotărât: două nepoate de la fraţi diferiţi vor fi desemnate moştenitoare, urmând ca ele să-i ingrijească. In zilele următoare s-au făcut actele şi când totul a fost gata nepoatele au ajuns la concluzia că nu pot împărţi casa fizic, deci trebuie să o vândă şi au considerat că nu mai este cazul să aştepte plecarea spre cele veşnice a bătrânilor.
– Bine, dar cu noi cum rămâne? au întrebat cei doi.
Şi răspunsul a venit direct, ca un trasnet deasupra capului: păi aşa cum vom împărţi banii: jumate-jumate! Dintr-o dată cei doi nu mai erau decât două obiecte uzate, pe o nedreaptă, nemiloasă şi josnică tarabă.
– Cum adică, intrebară îngroziţi, refuzând să înţeleagă grozăvia .
– Ce nu este de înţeles ? S-au oţărât nepoatele: baba, la una din noi, moşul, la cealaltă!
– Un nor întreg a căzut pe capul bătrânilor şi o ploaie de lacrimi le-a astupat şi vocea şi-n timp ce cu sânge rece cea mai grăbită făcea bagajul bătrânului, cei doi se asezară pe pat unul lângă altul fără să poată înţelege că este adevărat tot ce se întâmplă,tremurând şi cu priviri asemeni ciutelor hipnotizate de ochii fioroşi ai animalului de pradă înainte de a le sfâşia. Doar suspinele şi uneori rugăminţile fără răspuns, mai spărgeau monotonia zgomotului produs de strângerea lucrurilor. Dar…
– Gata, moşule , hai acasă că este târziu şi trebuie să dau la animale…
– Dar… Ioana, Ioana nu poate să doarmă singură. Ii e frică noaptea. Nu pot s-o las. Ea… se ghemuieşte şi acum să mă simtă lângă ea… nu se poate… eu…
– Eu nu pot s-o iau acum pe babă că deocamdată n-am unde s-o culc.
– Aoleeoooo, păcatele mele, nu-l lua pe Gheorghe… măi maică, măăăă… lasă-ne să murim amândoi aicea singuri, cum o da Dumnezeu, dar numai lasă-ne pe amândoi… se tânguia lelea Ioana, smulgându-şi basmaua din cap.
– Stii ce, eu n-am timp să vă aud pe voi acum cum vă prostiţi ca ăia tinerii. V-a găsit dragostea ! Phiu!
Dintr-o dată, cu faţa parcă împietrită de strigătul rămas nestrigat, lelea Ioana, cu lacrimile curgând şuroaie, cu glas abia auzit, parcă murmurat, ca şi cum ar fi spus o rugăciune: vezi mamă – şi glasul ei a căpătat vibraţii de o nesfîrşită duioşie – vezi mamă că Gheorghe când e răcit bea ceai de tei şi să-i pui rachiu pe un ştergar la gât.. şi.. lacrimile n-au mai lăsat-o să vorbească. A intins mâna spre omul ei…
– Ioanăăăăă … a strigat izbucnind în plâns şi badea Gheorghe, prinzând mâna întinsă spre el… o mână care de la o secundă la alta devenea mai rece….
O lumânare aprinsă… şi-n drumul spre veşnicie, lelea Ioana a rămas cu mâna în mâna lui Gheoirghe al ei, până când au luat-o s-o pregătească pentru lunga călătorie spre ceruri, fiindcă aici pe pământ nu a vrut să se despartă de omul ei.

Aici s-a sfârşit o poveste, din nefericire,
adevărată.

Gând la plecarea din ţară

 Zilele acestea am fost în preajma unei doamne în vârstă ai cărei copii sunt stabiliţi de ani buni in USA,  copii la care stă  9 luni pe an .  A împlinat deja 84 de ani şi îi este din ce in ce mai greu să vină aici în fiecare vară pentru 3 luni, să vadă ţara şi numerosul neam ramas la vatră , de care se simtă foarte legată. Fiindcă urma să plece iaraşi la copii, duminică a dorit să se întâlnească cu toţi nepoţii săi de aici , de ramas bun.  Am privit-o cum se uita la fiecare şi i-am simţit frământarea, sentimentele contradictorii şi în final  acceptarea situaţiei într-o nesfârşită înţelegere. Am fost atât de impresionată,  încât am simţit nevoia să-i aştern gândul   (aşa cum l-am intuit eu)  în câteva versuri,  fără a avea pretenţia de a le da statut de poezie:

Vă las cu bine dragii mei
Nu plec întâia oară
Merg iaăşi la copiii mei
Şi-am să revin la vară.
 
Ei, da! Şi râd şi plâng…dar ce ştiţi voi
Cum e în suflet un război?
Să râzi, copiii că-i revezi,
Să plângi de tot ce nu mai vezi !
 
Aici las ţara, casa şi grădina,
Las toată tinereţea mea
Şi ştiu c-a nimănui nu-i vina.
Aşa a fost să fie soarta mea.
 
Dar ce să fac? V-am strâns şi eu
În casa sufletului meu.
Vă port cu mine peste tot
Şi vă iubesc atât cât pot.
 
Şi gândul l-am lăsat să zboare
Cu-o vorbă pentru fiecare
Şi-orcât voi fi în depărtare
Vă simt pe toţi în caldă-mbrăţişare.