Moştenirea (continuare)

 

A nins toată noaptea, dar odată cu zorii, norii s-au împrăştiat şi soarele s-a înalţat biruitor, trimiţîndu-şi cu dărnicie miliardela sale suliţe de foc, dând o fantastică strălucire zăpezii şi totul, totul era într-o perfectă nemişcare, fiindcă vântul adormise, sau poate că nu îndraznea să destrame cu suflarea lui, vraja ce dăduse locurilor atâta frumuseţe. Am urcat pe deal şi m-am oprit la marginea pădurii. Crengile grele de podoaba imaculată, se înclinau înaintea mea, ca într-un fantastic ceremonial de primire în Tara Minunilor. Era atât de copleşitoare acea măreaţă splendoare, încât mă simţeam parte integrantă a pădurii şi nu-mi venea să cred că este adevărat. Aş fi vrut să strig, să mă pot auzi, să-mi spun că exist, dar atăta frumuseţe îmi dădea senzaţia de vis, şi dacă aş fi strigat mă trezeam, ori eu doream ca visul sa fie cât mai lung. M-am hotărât cu greu să fac primul pas, gândindu-mă că n-am dreptul să rup acea tăcere şi nemişcare absolută, dar trebuia să ajung la bunicul de care-mi era atăt de dor. Am înaintat. Fiecare creangă atinsă lasa să cadă o pulbere de perle care, după o scurtă ezitare, se aşternea pierzându-se printre miliardele de steluţe albe, ce ascundeau deopotrivă frunzele moarte, crengile rupte, colţul îndrzneţ al ierbii şi pământul. Simt o mişcare. Ridic ochii şi văd un pămătuf maroniu-roşcat sărind cu repeziciune de pe o cracă pe alta, stârnind roiuri-roiuri de steluţe argintii. O rază îndrzneaţă le străpunge oferind ochilor mirajul albului descompus şi, în timp ce inima îmi bate cu putere, ochii mi se umezesc, genele devin grele şi o boabă de mărgăritar se afundă în zăpadă, se contopeşte cu ea, într-o nesfârşită sărutare.
– Pădure, draga mea pădure, ce dor mi-a fost de tine şi ce frumoasă, ce împodobită mă întâmpini ! Nu te-am uitat, îţi ţin minte fiecare colţişor şi-mi eşti la fel de dragă ca-n vremurile în care te străbăteam de mână cu bunicul.
Alerg printre copaci pe o cărare cunoscută, pe aceeaşi cărare pe care, cândva, mama mă ducea de mânuţă spre casa din pădure a bunicului meu.
Revăd stejarul înalt, cu scorbura în care îmi ascundeam trofeele: conuri, ghinde, gâze, fluturi, şi ştiu că nu mai e mult.
Dar iat-o! Iată căsuţa din bârne, martora atâtor seri de poveste, vacanţelor mele. Mă opresc o clipă să pot cuprinde mai bine dintr-o privire imaginea leagănului copilariei mele, dar un lătrat bine cunoscut, nu-mi dă răgay. E Vifor, care acum latră nebuneşte, sare pe mine şi ah! M-a trântit în zăpadă.
-Vifor, fii cuminte! Stai! Stai să te privesc şi pe tine! Încerc să-l mângâi, să-l potolesc dar e-n zadar. Continuă să latre, să mă apuce de haine…. dar ce se întâmplă? N-a auzit bunicul lătratul? De ce nu se deschide uşa? De ce nu apare în prag bunicul să strige ca-ntotdeauna: „Hei, bine-ai venit căprioara mea!”? Oare este chiar aşa de bolnav?
VA URMA

Reclame

Mostenirea

 –  Domnişoară, aveţi o telegramă. Au fost cuvintele cu care m-a întâmpinat poştaşul. Am parcurs-o în grabă: Bunicul este bolnav. Te aşteaptă. Vino urgent, direct la căsuţa din pădure. Mama
Încerc un sentiment de reproş. Iarna este pe sfîrşite şi din vară nu am mai fost la bunicul. Oare ce i s-o fi întâmplat?
Am mers imediat la gară şi am urcat in primul tren spre satul la marginea căruia începe cea mai frumoasă pădure: pădurea în care îşi are căsuţa, bunicul meu pădurarul. Gândurile îmi sunt împrăştiate. Nostalgia mă cuprinde pe măsură ce mă apropii de locurile primei copilării şi a frumoaselor vacanţe. In sat am ajuns odată cu întunericul. Aici iarna încă zăbovea şi m-am bucurat. M-am bucurat pentru că ningea. Ningea cu fulgi mari şi deşi aşternând pe pământul îngheţat, un strat gros de zăpadă în care paşii se afundau uşor, dându-ţi senzaţia unei ciudate treceri printre nestemate, fiindcă într-adevăr, zăpada avea în lumina becurilor, sclipirea pietrelor preţioase.
Am ramas peste noapte la nişte prieteni. Stam în cameră învăluită în întunericul nopţii ce-mi dădea siguranţa singuratăţii absolute şi mă bucuram pentru că doream să fiu solitară în gândurile mele ce fugeau cu o repeziciune fantastică de la trecut la viitor şi de la viitor la trecut, ocolind cu prudenţă prezentul. Nu vroiam să ma gândesc la boala bunicului. Imi plăcea să-mi amintesc de zilele când ţinându-mă în braţe, bunicul îmi dezvăluia tainele pădurii: când mă învăţa cum să găsesc drumul pierdut, cum să mă împrietenesc cu animalele, sau cum să recunosc steaiua polară. Bunicul m-a învăţat să ascult şi să înţeleg şipotul izvoarelor şi foşnetul frunzelor, el m-a învăţat să recunosc fiecare pasăre şi fiecare floare. Fiecare copac avea povestea lui pe care bunicul o ştia şi mi-o spunea. Îl ascultam fascinată şi-mi amintesc cum doream ca vacanţele să nu mai ia sfârşit. Totuşi trebuia să plec şi-atunci aveam impresia că sunt o frunză care se desprinde de crenguţa ei. Plecam privind mereu înapoi şi-l vedeam pe bunicul stând în acelaşi loc, ca un copac, privind cu tristeţe şi neputinţă frunza pe care vântul deja i-o furase.
De fiecare dată simţeam cum dorea din tot sufletul să rămân şi era ca o mângâiere pentru mine, pentru ca ştiam că întotdeauna mă va aştepta cu drag şi că fiecare revenire a mea va fi o nouă călătorie prin Ţara Basmelor, pentru ca intr-adevăr, cu bunicul de mână, pădurea nu putea fi altceva decât o carte cu poveşti: intram pe ţinuturile celor şapte pitici, căutând să zărim printre copaci căsuţa in care Albă ca Zăpada incă locuia acolo, treceam hotarul uriaşului Periferigerilerimini şi mergeam cu grijă să nu ne simtă, mergeam chiar pe cărarea pe care nu chiar aşa demult Scufiţa Roşie a întâlnit lupul, continuam prin locul unde cândva fusese amăgitoarea căsuţă din turtă dulce care i-a făcut captivi pe Hansel şi Gretel şi tot aşa din poveste în poveste, până când ajungeam acasă. Şi. Doamne! oare mai povestea cineva aşa de frumos ca bunicul meu? Cred că n-a fost nici o amintire pe care să nu o revăd în noaptea aceea.
(VA URMA)

o poezie fără titlu şi autor incert

Probabil are un titlu, dar eu nu îl ştiu… s-a întâmplat în urmă cu vreo doi-trei ani:
Eram toţi ai casei sub umbra unui nuc mare, fiecare cu preocuparea sa: o carte, un ziar, copiii cu joaca. La un moment dat, observ că nepoţii, aflaţi acolo, râdeau complice uitându-se pe furiş la tata, pe atunci în vârstă de 92 de ani. Am intuit că motivul hazului lor era bătrânul şi firesc, i-am apostrofat, dar spre surprinderea mea, chiar el le-a luat imediat apărarea motivându-i foarte plauzibil. Am tăcut contrariată. Ceva mai târziu, tata mi-a dat o foaie de hartie pe care scrisese versurile de mai jos. Era prea trista poezia si pentru ca nu doream sa-mi vadă lacrimile, după ce am citit-o, n-am comentat-o şi nici nu l-am întrebat dacă poezia îi aparţine sau are un alt autor. Am pus-o intr-o carte şi am uitat de ea. Azi, din întâmplare am regasit-o, am recitit-o şi ca şi atunci, am avut o strangere de inimă fiindcă nu este o poezie oarecare ci un mesaj cutremurator de real. Aş fi vrut să pot spune cu certitudine cine a scris-o, dar tata, trăind simultan în două lumi paralele: real şi imaginar, nu a putut să mă convingă acum, când întrebându-l mi-a spus că-i aparţine, deşi a fost cadru didactic şi a cochetat cândva destul de merituos cu poezia. L-am întrebat ce titlu i-a pus. M-a privit … nu ştiu cum, uşor mirat, uşor stânjenit, uşor mustrător şi a ridicat din umeri parca întrebându-mă : „ce importanţă mai are acum?” după care şi-a mutat privirea nesfârşit de tristă, undeva… în gol. Iată versurile:

Se schimbă vremea scumpă şi suntem azi bătrâni,
Simţim ca nu mai suntem – pe unde-am fost – stăpâni.
Copiii noştri astazi, nu ne mai iau in seamă,
Iar fiii lor, nepoţii, de mult nu mai au teamă.
Lipsiţi de cuviinţă şi fără de cruţare,
Işi fac cu ochii semne, vorbind de tata-mare.
Mă fac că nu vad asta, deşi le văd pe toate
Şi ploapele de lacrimi se lasă rezemate.
Noi suntem musafirii intârziaţi oleacă,
Pe care toţi i-aşteaptă sa plece … şi nu pleacă…

Bunicul isi facea singur tigara

Intrind pe blogul lui mtcsol si incercind sa-i ofer o „varianta de fum”  la  una din postarile sale, mi-am amintit  cu nostalgie cum isi facea bunicul meu tigarile, si acum incerc sa impusc doi iepuri dintr-un foc: ii descriu in amanunt lui mtcsol procedeul, iar cititorilor mei le povestesc una din minunile lumii copilariei mele…
De fapt, bunicul meu era un personaj aparte. A trait aproape un secol si si-a pastrat simtul umorului pina in ultimele zile ale vietii. In tinerete se ocupase cu administrarea culturilor de tutun si probabil ca mergind pe principiul ca nimic nu este mai bun decit lucrul facut cu mina personala, niciodata nu a fumat altceva decit tigarile „fabricate” de el. Isi aduna singur frunzele din partea de sus a lujerului de tutun, le insira pe o sfoara realizind un fel de sirag de margele si le punea afara la uscat. Le urmarea zilnic si cind considera ca erau numai bune sa-i ofere extazul inhalarii, incepea ritualul sacru al facerii tigarii, in prezenta novicelor de noi (eu si sora mea), mute de admiratie, moarte de curiozitate si punind pe seama fumatului, senzatii care ne faceau sa ne treaca fiori dupa fiori. Punea frunza peste frunza, le presa bine, apoi le facea sul, dupa care cu un cutit care taia foarte bine incepea sa taie tacticos, fara graba ca si cum ar fi masurat fiecare fisiuta, realizind un fel de teitei foarte subtiri cu care reusea s-o faca pe bunica (mare maestru bucatar) sa moara de invidie. Imi suna si acum in urechi zgomotul ritmic al cutitului: hirst, hirst… pina temina ultimul milimetru de frunza. Din acel moment intram si noi in carti fiindca ii prezentam pline de importanta cele mai subtiri hirtii care ne cazusera in mina. Bunicu le lua, le pipaia indelung, dupa care, o data alegerea facuta, incepea sa decupeze foite dreptunghiulare pe care le presara cu tutunul taiat si le rula. Lipirea ruloului o facea intr-un mod cu totul original si sint sigura ca in timp a obtinut „patentul”: trecea cu limba peste marginea libera a foitei cu o miscare absolut unica, miscare pe care o executam si noi in gol, o data cu bunicul. Urma o presare scurta si… gata tigara. O privea putin, o cintarea parca din priviri, dupa care cu grija o aseza intr-o tabachera argintie. Urma inca o tigara, si-nca o tigara… pina se umplea tabachera. Abia atunci isi permitea repaosul in care isi lua o tigara, se aseza pe un scaunel linga fereastra si incepea sa traga in piept cu nesat din otrava care urma sa-i arda creierii, dupa cum il avertiza bunica. Acum ce sa zic? Fie ca pompierii au fost eficienti, fie creierul bunicului era ignifug, cert este ca prezicerea bunicii a fost o alarma falsa.
Imi amintesc amnarul si cremenea! Cit ne minunam de scinteile ce se imprastiau si dispareau in citeva secunde! Niciodata n-a acceptat sa foloseasca chibritul sau bricheta.
– De ce nu aprinzi cu bricheta, bunicule?
– Nu-i totuna! Cu bricheta s-aprinde din prima! Unde-i asteptarea, unde-i nerabdarea, unde-i placerea? Cu amnarul… eheee… mai scaperi o data si inca o data, incepi sa tremuri de nerabdare si pe urma dintr-o data, simti fumul acela cald cum iese din tine de-ti racoreste sufletul !
– Da de ce fumezi bunicule?
– Iac-asa, trag cu tigara toate necazurile adunate, si tutunul le face scrum si fum.
– Si cind te suparam noi?
– Aaaa, daaa, mai ales. Pai de-aia imi trece mie repede supararea pe voi, ca o dau afara si-i dau foc!
Naive, credeam, mai ales eu care eram mai mica . Si eu si Liana (sora mea) stam si il urmaream cum isi „fumeaza necazurile” incercind pe intrecute sa le distingem printre rotocoalele ciudate desenate in aer de fum.
Simt in nari mirosul inecacios al fumului de tigara si-o lacrima ce aluneca pe obraz, grabita sa sarute o amintire ramasa intr-un vis de demult.
Si totusi… noi n-am fumat niciodata… nici macar din curiozitate. Cind n-am mai crezut „in povesti”, tutunul si-a pierdut misterul! A plecat odata cu bunicul.

TATA ne vegheaza din ceruri

In luna lui florar, acum 33 de ani, taica – preotul Traian – a plecat in vesnicie.

Ingerule, imprumite-mi o pana din aripa ta! Cum altfel i-as putea invia amintirea?

Parca-l vad: isi alesese un loc de contemplatie linga stupi, intre casa si livada de meri. De acolo, cu ochi sai albastri priveste cerul, satul asezat de-alungul Vaii Grecilor, bolta din vita de vie pe care o adusese de la Izvorani, dar mai ales merii, dragii lui meri infloriti. Dis-de-dimineata iese in boarea racoroasa, se aseaza discret pe locul lui pentru citeva minute… primele raze de soare joaca lumini si umbre printre florile de mar, vrabiile invioreaza vazduhul cu ciripitul lor indraznet. Dumnezeu respira in toate aceste minunatii de care taica se bucura cu senina lui intelepciune. Priveste miscarea pe ulita, raspunde blind binetelor celor ce trec. Ii place gardul de uluci cu portita fara incuietoare, fiindca taica are nostalgia curtii taranesti de odinioara, a portii pe care oricine poate intra miscind usor un opritor de lemn sau un inel de sirma.

Tata era un izvor de poezie. Ceea ce atingea el cu gindul, cu privirea, devenea frumusete, blindete, seninatate, fermecatoare bucurie. Gindesc ca sint foarte rari preotii care sa fi simtit nevoia de cultura ca tata. Toate domeniile spiritului si artei il interesau. Desena frumos. De altfel toata impodobirea bisericii din Mosteni-Greci facuta dupa gustul lui, vadea un simt artistic deosebit. Ce gindire limpede avea! Nu stiu daca studiile teologice l-au format in acest fel, cred mai curind ca tata a fost, structural un intelectual. Ar trebui sa pot povesti cum tinea cartea in mina, cu cita delicatete si grija, cu cit respect si participare! „Participare” este cred, cuvintul care poate reda intr-o anumita masura gingasia cu care atingea fiecare obiect, de la cele pretioase sau sfinte, pina la cele mai comune. Ii revad palmele deschise ocrotitor in timp ce ii dadea o indrumare unei femei in legatura cu o pomenire pe care aceasta dorea sa o faca.

Il revad inchinindu-se. Asa cum zimbetul lui exprima toate cele din care se alcatuia atitudinea sa in fata vietii, la fel gestul cu care isi facea crucea exprima toate cele ce redau atitudinea lui fata de divinitate. Erau acolo: reculegere, frumoasa umilinta, sinceritate si noblete, contemplatie si iubire, plecaciune fata de ceea ce este etern si infinit de mare…

Gesturile tatei erau elegante si nu cred ca era constient de aceasta. Oficia cu nespusa distinctie.

Incercarile mele de a-l descrie pe tata, se dovedesc neputincioase: cuvintele se topesc usor in fata amintirii surisului sau blind si a ochilor albastri si senini ca cerul, se pierd… ca si cum nu ar avea consistenta.

Era tata o fiinta aleasa? Cred ca da.

Noi, cei ce i-am fost dragi, am fost si sintem bogati pentru ca l-am avut pe taica, pentru ca il avem viu in sufletele noastre si-l vom avea atita timp cit spiritul nostru va dainui.

Mai 2009. Noi toti copiii sai in fata unei cripte, o candela aprinsa, o floare, un gind, o amintire, o lacrima sarutind tarina ce l-a acoperit, o privire spre cerul de unde ne vegheaza TATA.