Nuntă hibernală

ninge

Azi natura e mireasă!
Cu voal alb, e-aşa frumoasă!
Cerul-mire a coborât
Şi  îi fură un sărut!

Apele se-ntrec să-ntindă
Mirilor albă oglindă,
Unda a-ngheţat vrăjită
Şi-i reflectă-ncremenită.

Tufele în reverenţă
Sub podoaba sclipitoare
Au rămas înmărmurite
Sub confeti de ninsoare.

Numai vântul se agită
Vrând să dea tonul la vals
Şi-n acord de violină,
Cheamă fulgi de nea la dans.

Lung răspund copacii falnici,
Unduind crengi de argint
Şi un roi de fulgi se-ncurcă
In coroane-labirint.

PODUL CU VISE

 

Era cândva-ntr-o lume minunată
Pe un tărâm numit copilărie,
Un nuc vrăjit, pe care-o fată
Şi l-a ales de vise visterie.

Şi era nucu-acela mare şi fălos,
Nălţând spre ceruri ramuri fremătânde,
Gătite-n strai de frunze verde-mătăsos,
Cu joc ciudat de umbre-alunecând pe jos.

O creangă, două şi nucul devenea palat
Cu pod din ramuri , fireşte:  fermecat,
In care fata se simţea crăiasă
In lumea ei curată şi frumoasă.

Acolo orice mici necazuri dispăreau
Când frunzele foşnind o-mbrăţişau.
Ferită de priviri sta ore-n şir visând
La câte toate-n lume şi tot ce va fi vrând.

Dar zilele treceau şi prin minune
Cu cât fata creştea, podul mai mic era.
Nici visele nu mai aveau un loc anume!
Curând cerură intrare-n altă lume.

Anii s-au scurs, fata-i acum bunică
Şi-ar vrea nespus să fie iarăşi mică !
Iar când tristeţea-mpovărează şuviţe ninse,
Se-ntoarce-n timp, în podul ei cu vise.

Pentru Adrian Păunescu

Am preluat de pe blogul http://lakeoftears.wordpress.com versurile de mai jos ce exprimă o parte din  ceea ce gândesc mulţi dintre cei care l-au apreciat şi iubit pe Adrian Păunescu. Proprietarul blogului , Nevermore (Răzvan Nicula), prin tot ceea ce a postat  pe parcursul a doi ani demonstrează un uriaş talent condamnabil de nefolosit. Vă recomand să-i răsfoiţi paginile scrise în 2008 şi 2009.

Poem pentru un poet plecat (lui Adrian Paunescu)

Te du, Caron aşteaptă-n port
Să îţi vâslească spre mai bine;
Grăbite hiene te-au dat mort
Uitând, însă, să se-nchine.

Lor le-ai trimis salutul cordial
Împovărat de suferinţă,
Trăind un ultim fapt banal –
Plecarea plină de cuviinţă.

Eu nu vin să-ţi văd ochii goi,
Ca pelerin nu vreau să ştiu
Cum tu plecat-ai dintre noi
Înveşmântat doar în sicriu,

Nu vin să-ţi aflu gura mută,
Nici pieptul mare azi tăcut,
Nu-mi place linişte-aşternută
De când te-ai aşezat pe scut.

Te-oi ţine-n pagini gălbejite
Aşa cum te cunosc de mult –
Izvor de versuri îndrăgite,
De rimă, nesecat tumult –

Ştiind că nu te-or mai atinge
Prea-despicate limbi şerpeşti –
Otrava lor deja se stinge
Şi vei începe să trăieşti,

Şi porţi de alţii zăvorâte,
Sub pumnu-ţi aprig, ca de fier,
Şi-or pierde balamalele urâte
Când tunetu-ţi va răsuna din cer.

Atunci vei sta unde ţi-e locul,
Pe-altar în cuget şi simţire,
Căci versul tău ne e ca focul
Furat, cândva, de la dumnezeire.

Te voi păstra aşa cum se cuvine
În suflet şi în miezul amintirii;
Te du spre ceruri mai senine
Căci ţi-a venit sorocul nemuririi

GELOZIA

Zilele trecute, am citit pe blogul prietenului meu online  World of Solitaire o postare  în care abordarea temei este excelent făcută.  Nu numai  stilul  şi  povestirea  in sine  m-au impresionat ci şi mesajul  pe care reuşeşte  să îl transmită, fapt care m-a determinat să las un comentariu în versuri încercând astfel să subscriu acestei admirabile povestiri , comentariu  pe care mentorului meu spiritual (dacă aţi presupus că bunicile nu au mentori, vă înşelaţi)  mi-a sugerat să-l postez pe blogul meu, dându-i statut de poezie.

Deci , GELOZIA, acesta fiind şi titlul postării ce m-a inspirat

Gelozia, bat-o vina!
Mă-ntreb care-i pricina
De-l cuprinde şi pe om
Şi-l transformă în neom?

O fi demon, o fi viciu
Sau cumva numai capriciu,
Egoism sau o belea,
Oricum este piază rea.

N-o-nţeleg şi n-o aprob:
O consider un microb,
Care trebuie tratat
Şi urgent înlăturat.

     

La mulţi ani Enya!

Trandafir pentru Enya din grădina mea:

  Pentru că astăzi este ziua de naştere a Enyei, frumoasa şi talentata fetiţă a Mirelei Pete, îi doresc multă sănătate, să crească mare şi să devină o celebritate în lumea artelor.
Dedic această poezie Enyei:

La mulţi ani, frumoasă, dulce fată!
Ai 12 ani, ce vârstă minunată!
E vârsta când lumea începe cu tine
Şi tot universul simţi că-ţi aparţine.

Să-ţi fie viaţa lină, ca zborul de condor
Şi visele frumoase ca cerul fără nor!
În cale-ţi cerul, stele să iţi cearnă
Şi trandafiri-n drum, petale să-ţi aştearnă.

Mereu să-ţi fie harul ocrotit de zei,
Şi-n drumul afirmării să straluceşti ca ei.
In curcubeu să-nmoi penelu-ţi măiestrit,
Culoare să aştearnă aşa cum ai dorit.

Fruntea, laurii mereu să ţi-o-ncunune
Şi-n lumea artelor să fii celebru nume,
Iar mama să-ţi fie-alături să te ocrotească
Şi îngerii din ceruri de rele te ferească!

Şi încă un trandafir, de data aceasta pentru minunata mea prietenă Mirela:

Intoarcere în locul natal

Cu sfială păşesc pe pământul natal
Şi inima îmi bate mai tare…
Amintirile dragi curg val după val
Şi gândul se pierde în dulce visare.

Mă-ntâmpină merii cu crengile plecate
Trezind amintiri ce îmi păreau uitate,
Răsună vâlcelul de cânt de păsărele
Şi-i susură apa povestea vieţii mele.

O! iată frăguţe! Imi amintesc de ele
Cum le-adunam voioşi cu fraţii în ulcele
Şi le-aduceam acasă abia la asfinţit
Urcaţi în carele cu proaspăt fân cosit.

Cuprind într-o privire flămândă, curtea toată
Şi-aş vrea să fiu din nou copilul de altădată
Ce alerga desculţ în ploaie, să mai crească,
Gata oricând alt joc să născocească.

Ciuperci şi gâgâţele în coşuri culegeam
Şi-n ierburile-nalte adesea rătăceam,
Dar era lumea mea, salbatec paradis,
Explozii de culoare văzute-acum în vis.

Revăd din nou şi casa noastră-n care
Măicuţa ne strângea în caldă-mbrăţişare
Şi-l văd în vis pe tata, pe scări la prăvălie,
Falnic şi drept ca bradul, zâmbind cu duioşie.

Dar toţi aceia care se adunau la vatră,
Acum sunt nişte nume înscrise pe o piatră.
Unde v-aţi dus? Mi-e atât de dor de voi!
Sfântă copilărie, hai, vino înapoi!

o poezie fără titlu şi autor incert

Probabil are un titlu, dar eu nu îl ştiu… s-a întâmplat în urmă cu vreo doi-trei ani:
Eram toţi ai casei sub umbra unui nuc mare, fiecare cu preocuparea sa: o carte, un ziar, copiii cu joaca. La un moment dat, observ că nepoţii, aflaţi acolo, râdeau complice uitându-se pe furiş la tata, pe atunci în vârstă de 92 de ani. Am intuit că motivul hazului lor era bătrânul şi firesc, i-am apostrofat, dar spre surprinderea mea, chiar el le-a luat imediat apărarea motivându-i foarte plauzibil. Am tăcut contrariată. Ceva mai târziu, tata mi-a dat o foaie de hartie pe care scrisese versurile de mai jos. Era prea trista poezia si pentru ca nu doream sa-mi vadă lacrimile, după ce am citit-o, n-am comentat-o şi nici nu l-am întrebat dacă poezia îi aparţine sau are un alt autor. Am pus-o intr-o carte şi am uitat de ea. Azi, din întâmplare am regasit-o, am recitit-o şi ca şi atunci, am avut o strangere de inimă fiindcă nu este o poezie oarecare ci un mesaj cutremurator de real. Aş fi vrut să pot spune cu certitudine cine a scris-o, dar tata, trăind simultan în două lumi paralele: real şi imaginar, nu a putut să mă convingă acum, când întrebându-l mi-a spus că-i aparţine, deşi a fost cadru didactic şi a cochetat cândva destul de merituos cu poezia. L-am întrebat ce titlu i-a pus. M-a privit … nu ştiu cum, uşor mirat, uşor stânjenit, uşor mustrător şi a ridicat din umeri parca întrebându-mă : „ce importanţă mai are acum?” după care şi-a mutat privirea nesfârşit de tristă, undeva… în gol. Iată versurile:

Se schimbă vremea scumpă şi suntem azi bătrâni,
Simţim ca nu mai suntem – pe unde-am fost – stăpâni.
Copiii noştri astazi, nu ne mai iau in seamă,
Iar fiii lor, nepoţii, de mult nu mai au teamă.
Lipsiţi de cuviinţă şi fără de cruţare,
Işi fac cu ochii semne, vorbind de tata-mare.
Mă fac că nu vad asta, deşi le văd pe toate
Şi ploapele de lacrimi se lasă rezemate.
Noi suntem musafirii intârziaţi oleacă,
Pe care toţi i-aşteaptă sa plece … şi nu pleacă…