PENTRU MAMA

Luna octombrie este luna în care în urmă cu mulţi ani  mama mea a plecat pentru totdeauna. Nu şi din inima mea. Uneori am impresia că îi aud şi paşii  şi-i simt şi mâna aranjându-mi şuviţele  de păr ondulate şi mereu răvăşite.   O floare, un zâmbet duios,   lacrimi  de dor şi gândul meu:

PENTRU MAMA

Depănând la gura sobei
Amintiri ce zac tăcute,
Una stă-nduioşătoare
Şi nu trece-ntre pierdute.

Fără rând şi peste toate
Ea răsare în tot locul
Şi o simt cum tot socoate
Cum să îmi aline focul.

Mâna-i simt cum mă alintă
Şi cum oblojeşte rana,
Capu-i prinde chip de sfântă,
Sfântă-i ea,  iar ea e mama.

Care meşter, ce unealtă
Chip de mamă-ar dăltui
Să te soarbă din privire
In  tot timpu-oriunde-ai fi?

Şi iar simt cum mă alintă
Şi la toate îmi ia seama,
Capu-i ia chip de icoană
Si icoana este mama.

Reclame

PODUL CU VISE

 

Era cândva-ntr-o lume minunată
Pe un tărâm numit copilărie,
Un nuc vrăjit, pe care-o fată
Şi l-a ales de vise visterie.

Şi era nucu-acela mare şi fălos,
Nălţând spre ceruri ramuri fremătânde,
Gătite-n strai de frunze verde-mătăsos,
Cu joc ciudat de umbre-alunecând pe jos.

O creangă, două şi nucul devenea palat
Cu pod din ramuri , fireşte:  fermecat,
In care fata se simţea crăiasă
In lumea ei curată şi frumoasă.

Acolo orice mici necazuri dispăreau
Când frunzele foşnind o-mbrăţişau.
Ferită de priviri sta ore-n şir visând
La câte toate-n lume şi tot ce va fi vrând.

Dar zilele treceau şi prin minune
Cu cât fata creştea, podul mai mic era.
Nici visele nu mai aveau un loc anume!
Curând cerură intrare-n altă lume.

Anii s-au scurs, fata-i acum bunică
Şi-ar vrea nespus să fie iarăşi mică !
Iar când tristeţea-mpovărează şuviţe ninse,
Se-ntoarce-n timp, în podul ei cu vise.

Mostenirea

 –  Domnişoară, aveţi o telegramă. Au fost cuvintele cu care m-a întâmpinat poştaşul. Am parcurs-o în grabă: Bunicul este bolnav. Te aşteaptă. Vino urgent, direct la căsuţa din pădure. Mama
Încerc un sentiment de reproş. Iarna este pe sfîrşite şi din vară nu am mai fost la bunicul. Oare ce i s-o fi întâmplat?
Am mers imediat la gară şi am urcat in primul tren spre satul la marginea căruia începe cea mai frumoasă pădure: pădurea în care îşi are căsuţa, bunicul meu pădurarul. Gândurile îmi sunt împrăştiate. Nostalgia mă cuprinde pe măsură ce mă apropii de locurile primei copilării şi a frumoaselor vacanţe. In sat am ajuns odată cu întunericul. Aici iarna încă zăbovea şi m-am bucurat. M-am bucurat pentru că ningea. Ningea cu fulgi mari şi deşi aşternând pe pământul îngheţat, un strat gros de zăpadă în care paşii se afundau uşor, dându-ţi senzaţia unei ciudate treceri printre nestemate, fiindcă într-adevăr, zăpada avea în lumina becurilor, sclipirea pietrelor preţioase.
Am ramas peste noapte la nişte prieteni. Stam în cameră învăluită în întunericul nopţii ce-mi dădea siguranţa singuratăţii absolute şi mă bucuram pentru că doream să fiu solitară în gândurile mele ce fugeau cu o repeziciune fantastică de la trecut la viitor şi de la viitor la trecut, ocolind cu prudenţă prezentul. Nu vroiam să ma gândesc la boala bunicului. Imi plăcea să-mi amintesc de zilele când ţinându-mă în braţe, bunicul îmi dezvăluia tainele pădurii: când mă învăţa cum să găsesc drumul pierdut, cum să mă împrietenesc cu animalele, sau cum să recunosc steaiua polară. Bunicul m-a învăţat să ascult şi să înţeleg şipotul izvoarelor şi foşnetul frunzelor, el m-a învăţat să recunosc fiecare pasăre şi fiecare floare. Fiecare copac avea povestea lui pe care bunicul o ştia şi mi-o spunea. Îl ascultam fascinată şi-mi amintesc cum doream ca vacanţele să nu mai ia sfârşit. Totuşi trebuia să plec şi-atunci aveam impresia că sunt o frunză care se desprinde de crenguţa ei. Plecam privind mereu înapoi şi-l vedeam pe bunicul stând în acelaşi loc, ca un copac, privind cu tristeţe şi neputinţă frunza pe care vântul deja i-o furase.
De fiecare dată simţeam cum dorea din tot sufletul să rămân şi era ca o mângâiere pentru mine, pentru ca ştiam că întotdeauna mă va aştepta cu drag şi că fiecare revenire a mea va fi o nouă călătorie prin Ţara Basmelor, pentru ca intr-adevăr, cu bunicul de mână, pădurea nu putea fi altceva decât o carte cu poveşti: intram pe ţinuturile celor şapte pitici, căutând să zărim printre copaci căsuţa in care Albă ca Zăpada incă locuia acolo, treceam hotarul uriaşului Periferigerilerimini şi mergeam cu grijă să nu ne simtă, mergeam chiar pe cărarea pe care nu chiar aşa demult Scufiţa Roşie a întâlnit lupul, continuam prin locul unde cândva fusese amăgitoarea căsuţă din turtă dulce care i-a făcut captivi pe Hansel şi Gretel şi tot aşa din poveste în poveste, până când ajungeam acasă. Şi. Doamne! oare mai povestea cineva aşa de frumos ca bunicul meu? Cred că n-a fost nici o amintire pe care să nu o revăd în noaptea aceea.
(VA URMA)