PODUL CU VISE

 

Era cândva-ntr-o lume minunată
Pe un tărâm numit copilărie,
Un nuc vrăjit, pe care-o fată
Şi l-a ales de vise visterie.

Şi era nucu-acela mare şi fălos,
Nălţând spre ceruri ramuri fremătânde,
Gătite-n strai de frunze verde-mătăsos,
Cu joc ciudat de umbre-alunecând pe jos.

O creangă, două şi nucul devenea palat
Cu pod din ramuri , fireşte:  fermecat,
In care fata se simţea crăiasă
In lumea ei curată şi frumoasă.

Acolo orice mici necazuri dispăreau
Când frunzele foşnind o-mbrăţişau.
Ferită de priviri sta ore-n şir visând
La câte toate-n lume şi tot ce va fi vrând.

Dar zilele treceau şi prin minune
Cu cât fata creştea, podul mai mic era.
Nici visele nu mai aveau un loc anume!
Curând cerură intrare-n altă lume.

Anii s-au scurs, fata-i acum bunică
Şi-ar vrea nespus să fie iarăşi mică !
Iar când tristeţea-mpovărează şuviţe ninse,
Se-ntoarce-n timp, în podul ei cu vise.

Reclame

Cântec femeiesc (de Adrian Paunescu)

  Fiindcă este ziua femeii şi sunt mult prea multe de spus, am gândit că poezia aceasta, care mie imi place foarte mult, va spune mult mai mult decât aş fi reuşit eu.

> Asa e mama si a fost
> bunica
> Asa suntem femei langa femei
> Parem nimic si nu-nsemnam nimica
> Doar niste ele ce-i slujesc pe ei.
>
>
> Ei neglijenti, iar ele foarte calme
> Ei incurcand ce ele limpezesc
> Ei numai talpi si ele numai palme
> Acesta e destinul femeiesc.
>
> Si-n fond, ce fac femeile pe lume?
> Nimic maret, nimic impunator.
> Schimbandu-si dupa ei si drum si nume
>
> Pun lucrurile iar la locul lor.
>
> Cu-atatia pasi ce au facut prin casa
> Si pentru care plata nici nu cer
> De-ar fi pornit pe-o cale glorioasa
> Ar fi ajuns si dincolo de cer.
>
> Ei fac ce fac si tot ce fac se vede
>
> Ba strica mult si ele-ndreapta tot
> Si de aceea nimeni nu le crede
> Cand cad, imbatranesc si nu mai pot.
>
> Asa e mama si a fost bunica
> Si ca ele maine eu voi fi.
> Ce facem noi, femeile? Nimica,
> Decat curat si
>  uneori copii.
>
> Suntem veriga firului de ata
> In fiecare lant facut din doi
> E greu cu noi femeile in viata
> Dar este imposibil fara noi….
>

>
>

Scufiţa Roşie şi lupul cel hâtru

 

Zi însorită de vară. Pădurea răsună de ciripitul păsărelelor, florile îşi arată pline de mândrie rochiţele lor din petale colorate, şi toate animăluţele pădurii forfotesc zorite. Pe o cărare, Scufiţa Roşie merge cântând veselă. Din când în când se opreşte să culeagă flori pentru bunica. Lupul, care tocmai trecea pe-acolo, o vede şi se îndreaptă spre ea:
– Ooooo! Bună ziua Scufiţă Roşie.
– Bună ziua lupule.
– Încotro Scufiţă Roşie?
– La bunica.
– Zăăăău? Şi de ce eşti aşa înfofolită? Ce ţi-ai pus tichia aia pe cap pe căldura asta?
– Nu e tichie, e scufiţă.
– Ha, ha, ha, tichie, scufiţă, tot aia e şi dă-o jos odată că eşti caraghioasă: soare, flori… şi tu cu căciulă .. parca-i fi pompierul atomic! Ha ha ha! Şi zici că mergi la bunica? De ce?
– Este bolnavă .
– Mofturi! Truc învechit! Zice si ea aşa, ca sa te facă să vii s-o vezi… că altfeeel, nu te vede cu anii. Nepoată rea ce eşti!
– Lupule, dar eu…
– Nici un eu. Hai nu mai pierde vremea şi du-te că i s-au lungit urechile de când te aşteaptă, şi pe urmă zici că sunt eu în pat!
– Pai nu te duci tu înainte? Că în poveste se spune că tu ajungi înaintea mea şi o înghiţi!
– Ha,ha! Ce, sunt fraier? Să-mi rup dinţii în proteza ei? Hai să fim serioşi. Eu sunt un lup care se respectă. Prefer sarmalele caprei!
– Sarmalele caprei? O să vezi ce-ai să păţeşti!
– Să crezi tu. Sunt invitatul ei fiindcă am avut grijă de obraznicii ei de iezi cât a fost plecată .
– Ce-ai făcut? Lupule, povesteşte-mi şi mie. Te roooog!
– Stii ce, Tichie Roşie sau Scufiţă cum ţi-o zice? Eu nu umblu „truli-creanga-pierde-vară” ca tine. Sunt aşteptat şi nu vreau să mi se răcească sarmalele, dar ca să nu zici că sunt un lup rău, voi trece mai târziu pe la bunica, că poate ajungi şi tu până atunci şi-ţi povestesc cum m-am descurcat cu iezii.Hai. drum bun, pa!
– Pa, lupule, pa!

o poezie fără titlu şi autor incert

Probabil are un titlu, dar eu nu îl ştiu… s-a întâmplat în urmă cu vreo doi-trei ani:
Eram toţi ai casei sub umbra unui nuc mare, fiecare cu preocuparea sa: o carte, un ziar, copiii cu joaca. La un moment dat, observ că nepoţii, aflaţi acolo, râdeau complice uitându-se pe furiş la tata, pe atunci în vârstă de 92 de ani. Am intuit că motivul hazului lor era bătrânul şi firesc, i-am apostrofat, dar spre surprinderea mea, chiar el le-a luat imediat apărarea motivându-i foarte plauzibil. Am tăcut contrariată. Ceva mai târziu, tata mi-a dat o foaie de hartie pe care scrisese versurile de mai jos. Era prea trista poezia si pentru ca nu doream sa-mi vadă lacrimile, după ce am citit-o, n-am comentat-o şi nici nu l-am întrebat dacă poezia îi aparţine sau are un alt autor. Am pus-o intr-o carte şi am uitat de ea. Azi, din întâmplare am regasit-o, am recitit-o şi ca şi atunci, am avut o strangere de inimă fiindcă nu este o poezie oarecare ci un mesaj cutremurator de real. Aş fi vrut să pot spune cu certitudine cine a scris-o, dar tata, trăind simultan în două lumi paralele: real şi imaginar, nu a putut să mă convingă acum, când întrebându-l mi-a spus că-i aparţine, deşi a fost cadru didactic şi a cochetat cândva destul de merituos cu poezia. L-am întrebat ce titlu i-a pus. M-a privit … nu ştiu cum, uşor mirat, uşor stânjenit, uşor mustrător şi a ridicat din umeri parca întrebându-mă : „ce importanţă mai are acum?” după care şi-a mutat privirea nesfârşit de tristă, undeva… în gol. Iată versurile:

Se schimbă vremea scumpă şi suntem azi bătrâni,
Simţim ca nu mai suntem – pe unde-am fost – stăpâni.
Copiii noştri astazi, nu ne mai iau in seamă,
Iar fiii lor, nepoţii, de mult nu mai au teamă.
Lipsiţi de cuviinţă şi fără de cruţare,
Işi fac cu ochii semne, vorbind de tata-mare.
Mă fac că nu vad asta, deşi le văd pe toate
Şi ploapele de lacrimi se lasă rezemate.
Noi suntem musafirii intârziaţi oleacă,
Pe care toţi i-aşteaptă sa plece … şi nu pleacă…

Bucataria bunicii – Paradisul jocurilor

 

La buni-n bucătărie,
Găsesc orice jucărie:
Oale, crătiţi şi tigăi,
Le lovesc! Par zurgălăi!

Zdrăngănesc două capace!
Tii! Ce sunet! Zău că-mi place!
Şi cu lingura cea mare,
Bat acum într-o căldare!

Dar de ce-o fugi pisica?
Că doar nu i-am zis nimica!
Ia te uit-un robinet!
Îl deschid… văleuuu! Ce jet!

Uraa! E rost de-o plimbare
Şi cu rucsacu-n spinare
Sar in oala-ncapătoare
Si-acum sunt navigatoare
În bucătăria mare!

Mă miram de ce bunica
E-aci toată ziulica!
Dar ce faţă la bunica!
Oare o doare burtica?

27.09.2009 ora 22 Mi s-a nascut un nepoţel

Da, duminică la ora 22 mi s-a născut un nepoţel. Îi spun bune venit pe lume, să fie sănătos şi să crească mare, să ajungă şi el bunic!
Fără pretenţia de a da statut de poezie, am sa scriu – cum altfel decât în versuri? -câteva intuite impresii de nou nascut :

Ora 22, 27 septembrie 2009
Deşi e toamnă, nici gand să plouă.
Luna peste oraş razele şi-a nins
Şi stelele pe boltă, făclii s-au aprins.

Lumea toată îmi pare sărbătoare
Să-ntâmpine cum se cuvine-o floare,
O floare de copil, un băieţel,
Un pui de om, blonduţ şi frumuşel.

„Oa-oa-oa! V-anunţ că am sosit!”
Strigă puiţul, privind în jur uimit.
„Până ma dumiresc, mai stau cu mama
Să văd şi eu cam cum stă treaba.

Dar ce frumoasă e! Ce ochi albaştri!
Sunt luminoşi asemeni unor aştrii.
Şi ce sân cald! Miroase a lăptic!
Ia aşteptaţi! Veau să mai sug un pic.

Dar uite lângă mami e înc-un băieţel.
Nici că pot crede ce mult semăn cu el!
Aa! E frăţiorul meu, e Tavi, spune mama.
Oa! Cât mă bucur! Oaaa! Pe toată gama.

Cine mă ia în braţe? Cine-i aşa vânjos?
Desigur că e tata, că prea e serios!
Dar ce zic eu? Că s-a emoţionaaaat….
Şi eu, n-am spus nimic, doar am cântat!

Oa-oa-oa! C-atât ştiu eu să zic.
Ce? Nu vedeţi căt sunt de mic?
Ba nu, mai ştiu că mă numesc
Mihai-Mădălin şi … am să cresc!”

Aşa să faci: să creşti mare!

Pisica si oala cu smantana

, maci si iezi 004

Bunica a pus aseara                  
Sus in raftul din camara
O ulcica cu smantana,
Proaspata si tare buna.

Insa azi de dimineata,
O pisica indrazneata
A simtit ca este rost
Ca sa nu mai tina post.

Si pas-pas, tot taras
Se strecoara pe furis
Ca un hot adevarat
La ulcica de pe raft.                   

Dintr-un salt e la smantana
Parca n-a mincat de-o luna!
Uite-asa isi linge botul
Si-a bagat capul cu totul.

Dar de-atita fatait
Capu-n oala a-ntepenit
Si acum niste picioare
Duc pe ele o oala mare!

, maci si iezi 006