PODUL CU VISE

 

Era cândva-ntr-o lume minunată
Pe un tărâm numit copilărie,
Un nuc vrăjit, pe care-o fată
Şi l-a ales de vise visterie.

Şi era nucu-acela mare şi fălos,
Nălţând spre ceruri ramuri fremătânde,
Gătite-n strai de frunze verde-mătăsos,
Cu joc ciudat de umbre-alunecând pe jos.

O creangă, două şi nucul devenea palat
Cu pod din ramuri , fireşte:  fermecat,
In care fata se simţea crăiasă
In lumea ei curată şi frumoasă.

Acolo orice mici necazuri dispăreau
Când frunzele foşnind o-mbrăţişau.
Ferită de priviri sta ore-n şir visând
La câte toate-n lume şi tot ce va fi vrând.

Dar zilele treceau şi prin minune
Cu cât fata creştea, podul mai mic era.
Nici visele nu mai aveau un loc anume!
Curând cerură intrare-n altă lume.

Anii s-au scurs, fata-i acum bunică
Şi-ar vrea nespus să fie iarăşi mică !
Iar când tristeţea-mpovărează şuviţe ninse,
Se-ntoarce-n timp, în podul ei cu vise.

Reclame

Intoarcere în locul natal

Cu sfială păşesc pe pământul natal
Şi inima îmi bate mai tare…
Amintirile dragi curg val după val
Şi gândul se pierde în dulce visare.

Mă-ntâmpină merii cu crengile plecate
Trezind amintiri ce îmi păreau uitate,
Răsună vâlcelul de cânt de păsărele
Şi-i susură apa povestea vieţii mele.

O! iată frăguţe! Imi amintesc de ele
Cum le-adunam voioşi cu fraţii în ulcele
Şi le-aduceam acasă abia la asfinţit
Urcaţi în carele cu proaspăt fân cosit.

Cuprind într-o privire flămândă, curtea toată
Şi-aş vrea să fiu din nou copilul de altădată
Ce alerga desculţ în ploaie, să mai crească,
Gata oricând alt joc să născocească.

Ciuperci şi gâgâţele în coşuri culegeam
Şi-n ierburile-nalte adesea rătăceam,
Dar era lumea mea, salbatec paradis,
Explozii de culoare văzute-acum în vis.

Revăd din nou şi casa noastră-n care
Măicuţa ne strângea în caldă-mbrăţişare
Şi-l văd în vis pe tata, pe scări la prăvălie,
Falnic şi drept ca bradul, zâmbind cu duioşie.

Dar toţi aceia care se adunau la vatră,
Acum sunt nişte nume înscrise pe o piatră.
Unde v-aţi dus? Mi-e atât de dor de voi!
Sfântă copilărie, hai, vino înapoi!

CE ESTE PACEA (poezie pentru copii)

( imagine preluată de pe internet)Intr-o lume a violenţei în care traiesc şi copiii, printre strigătele agresive ce însoţesc jocul cu pistoale, puşti, mitraliere, săbii, tunuri şi tancuri (fireşte, de jucărie, să nu care cumva să nu înveţe viitorul adult cu ce să ucidă, cum să provoace suferinţă, cum să nască ură şi răzbunare, cum să distrugă…) poate este bine să mai strecurăm, cu riscul de fi consideraţi penibili, şi câte un cuvânt despre PACE, pe care să o asociem cu duioşia, cu dragostea, cu mângâierea caldă a razelor de soare, cu faptul că totuşi putem fi şi buni şi aceasta chiar nu dăunează grav sănătăţii.
Ce este pacea?

– Mămico, CE E PACEA?
– Este lumina-n noapte,
E zâmbetul curat,
E raza ce-ncălzeşte
Năsucul îngheţat.

– Dar spune-mi CINE-I PACEA ?
– Este o zână bună,
Ce-aduce bucurie
Şi strânge-n jurul mesei
Pe toţi ce-i vrem să fie.

– Mămico, CUM E PACEA ?
– Este ca mâna mamei
Când mângâie fetiţa,
Este sărutul cald
Când doare rău bubiţa.

-Dar UNDE-I CASA PĂCII ?
– E-n orice suflet bun
Si trebuie să-ţi spun
C-aşa mică cum eşti,
Şi tu s-o găzduieşti.

Prietenul la nevoie se cunoaşte

 Această scenetă, a fost scrisă la rugămintea unei comentatoare-educatoare Nuşa, pentru a o folosi la categoria de vârstă 3-5 ani.

 Personajele in ordinea apariţiei:
– mama ursoaica
– micul ursuleţ
– iepuraşul
– vulpişorul
– lupul
– veveriţa
– corbul
– bursucul
– mama vulpe
– mama iepuroaică
( Un luminiş de padure. Intr-un colţ, un bârlog din care tocmai iese mama ursoaica si micul ursuleţ)
Mama ursoaica
Eu plec acum dupa hrană.
Am luat un coş şi-o cană.
Le voi umple cu bucate,
Din padure adunate.

Tu să stai cuminte-aici
Ca toţi ursuleţii mici.
Să nu pleci, că rătăceşti
Drumul n-ai să mai găseşti

Ursuletul:
Sunt cuminte şi te-ascult,
Dar să nu întârzii mult!

Ursoaica: Pa
Ursuleţul: Pa, pa…
(Îşi fac semne cu labutele în semn de salut)

Ursuleţul se aşează în deschizătura bârlogului şi se uită cum se îndepartează ursoaica pe cărare . Deodată, zăreşte un iepuraş şi se ridică vesel :
Iepuraş, ce faci aici
Printre tufe de urzici?

Iepuraşul:
Caut nuieluşe verzi,
Să le ronţăi, tu nu vezi?
Am plecat demult de-acasă
Mai bine fac cale-ntoarsă.

Ursuleţul se indreaptă spre iepuraş ţopăind:
Stai că vin să ne jucăm
Să sărim, să ne-alergăm,
Dacă vrei… ne gâdilăm!
(Ursuleţul se duce la iepuraş şi începe să-l gâdile. Râd amaindoi si tot alergând se îndepărtează de bărlog. Amândoi observă un vulpişor care plânge.
Ursuleţul si iepuraşul:
De ce plângi vulpişorule?

Vulpişorul:
Plâng că tare-s speriat.
De mama m-am departat,
Şi-acum drumu-am rătăcit
Şi nu mai e de găsit.
Alergam un puf să-l tund
Şi-am căzut pe spini în fund.
(Plânge)

Ursuleţul:
Nu mai plnge, eşti cu noi
Găsim drumul înapoi.

Iepuraşul se uită în jur speriat:
Care drum, că nu mai ştiu?

Ursuleţul se uită şi el în jur şi-si leagănă capul ţinându-l în lăbuţe:
Văleleu! Tu ai dreptate,
Bârlogul cred că-i departe!

Toţi trei plâng:
Ce ne facem noi acum?
Nu se vede nici un drum.

Plâng toţi şi strigă:
Mamaaaa! Maaamaaaaa! Mamaaa…

Se aude: „Hauuuu, hauuuu-uuuu .. ” )cele trei animaluţe se înghesuie unul în altul tremurând de frică şi scâncind), Apare lupul care îi vede şi li se adresează foarte răstit:
Ce zbieraţi zgaibe pitici?
Nimeni nu v-aude aici!
Ştiu părinţii c-aţi plecat
Şi-n codru v-aţi afundat?

Toţi trei: Nu.

Lupul:
Aaaa! De aceea tot strigaţi
Atâta de disperaţi.
Dar cum artată mamele voastre?

Toţi trei în cor:
Mama mea-i cea mai frumoasă
Şi cu faţa luminoasă.
Mama mea e cea mai bună.
Cred ca mama e o zână.

Lupul (se scarpină în cap):
Da, aveţi şi voi dreptate,
Aşa sunt mamele toate.

Veveriţa intră în scenă şi se apropie de ei zicând:
Am să va ajut şi eu,
Să le caut, nu e greu.
Am să sar din cracă-n cracă.
Pentru mine e o joacă.

Lupul si micutii:
Mulţumim, du-te. du-te…

Veveriţa pleacă şi intră corbul:

Si eu mă ridic în zbor
Să le caut. Văd că-i zor
Mamele să anunţăm,
Puii înapoi să-i dăm.

Lupul şi micuţii:
Mulţumim, pleacă repede în zbor!

Iese corbul şi intra in scena bursucul:
Staţi aşa! Oi fi greoi,
Dar v-ajut şi eu pe voi.
Am s-alerg cât pot acum,
Poate le-ntâlnesc pe drum.

Micuţii se apropie de lup fără teamă, iar lupul îi mângâie pe creştet, dojenindu-i uşor. In acest timp, reintră in scenă veveriţa şi corbul strigând:
Le-am găsit, le-am găsit, vin acum alergând!

Apar în fugă şi-şi îmbrăţişează fiecare micuţul: mama ursoaica, mama vulpe şi mama iepuroaică. In urma lor intră şi bursucul.

Vulpea către vulpişor:
Te-am căutat peste tot
Şi am plâns de nu mai pot.
Iţi luasem chiar un tort,
Dar acum te-ai lins pe bot.
Până nu te faci cuminte
Mănânci doar cartofi şi linte.

Mama iepuroaică, către iepuraş:
Nici nu ştiu ce să mai zic!
Uite-aşa, cât eşti de mic,
Tot te urechez un pic,
C-ai fost rău şi ai plecat
Fără voie la plimbat.

Mama ursoaică, adresându-se celor trei micuţi :
Aţi greşit şi e ruşine.
Să pleci singur, nu e bine.
Drumul poţi să îl greşeşti,
Când eşti mic, te rătăceşti!

Cele trei mame către lup, corb, veveriţă şi bursuc:
Fără voi, nu aveam cum să-i găsim.
Dragi prieteni, mulţumim.

Toate cele zece personaje, se prind de mâini şi spun in cor:

Toată lumea recunoaşte:
Că un prieten, la nevoie se cunoaşte.

Mostenirea

 –  Domnişoară, aveţi o telegramă. Au fost cuvintele cu care m-a întâmpinat poştaşul. Am parcurs-o în grabă: Bunicul este bolnav. Te aşteaptă. Vino urgent, direct la căsuţa din pădure. Mama
Încerc un sentiment de reproş. Iarna este pe sfîrşite şi din vară nu am mai fost la bunicul. Oare ce i s-o fi întâmplat?
Am mers imediat la gară şi am urcat in primul tren spre satul la marginea căruia începe cea mai frumoasă pădure: pădurea în care îşi are căsuţa, bunicul meu pădurarul. Gândurile îmi sunt împrăştiate. Nostalgia mă cuprinde pe măsură ce mă apropii de locurile primei copilării şi a frumoaselor vacanţe. In sat am ajuns odată cu întunericul. Aici iarna încă zăbovea şi m-am bucurat. M-am bucurat pentru că ningea. Ningea cu fulgi mari şi deşi aşternând pe pământul îngheţat, un strat gros de zăpadă în care paşii se afundau uşor, dându-ţi senzaţia unei ciudate treceri printre nestemate, fiindcă într-adevăr, zăpada avea în lumina becurilor, sclipirea pietrelor preţioase.
Am ramas peste noapte la nişte prieteni. Stam în cameră învăluită în întunericul nopţii ce-mi dădea siguranţa singuratăţii absolute şi mă bucuram pentru că doream să fiu solitară în gândurile mele ce fugeau cu o repeziciune fantastică de la trecut la viitor şi de la viitor la trecut, ocolind cu prudenţă prezentul. Nu vroiam să ma gândesc la boala bunicului. Imi plăcea să-mi amintesc de zilele când ţinându-mă în braţe, bunicul îmi dezvăluia tainele pădurii: când mă învăţa cum să găsesc drumul pierdut, cum să mă împrietenesc cu animalele, sau cum să recunosc steaiua polară. Bunicul m-a învăţat să ascult şi să înţeleg şipotul izvoarelor şi foşnetul frunzelor, el m-a învăţat să recunosc fiecare pasăre şi fiecare floare. Fiecare copac avea povestea lui pe care bunicul o ştia şi mi-o spunea. Îl ascultam fascinată şi-mi amintesc cum doream ca vacanţele să nu mai ia sfârşit. Totuşi trebuia să plec şi-atunci aveam impresia că sunt o frunză care se desprinde de crenguţa ei. Plecam privind mereu înapoi şi-l vedeam pe bunicul stând în acelaşi loc, ca un copac, privind cu tristeţe şi neputinţă frunza pe care vântul deja i-o furase.
De fiecare dată simţeam cum dorea din tot sufletul să rămân şi era ca o mângâiere pentru mine, pentru ca ştiam că întotdeauna mă va aştepta cu drag şi că fiecare revenire a mea va fi o nouă călătorie prin Ţara Basmelor, pentru ca intr-adevăr, cu bunicul de mână, pădurea nu putea fi altceva decât o carte cu poveşti: intram pe ţinuturile celor şapte pitici, căutând să zărim printre copaci căsuţa in care Albă ca Zăpada incă locuia acolo, treceam hotarul uriaşului Periferigerilerimini şi mergeam cu grijă să nu ne simtă, mergeam chiar pe cărarea pe care nu chiar aşa demult Scufiţa Roşie a întâlnit lupul, continuam prin locul unde cândva fusese amăgitoarea căsuţă din turtă dulce care i-a făcut captivi pe Hansel şi Gretel şi tot aşa din poveste în poveste, până când ajungeam acasă. Şi. Doamne! oare mai povestea cineva aşa de frumos ca bunicul meu? Cred că n-a fost nici o amintire pe care să nu o revăd în noaptea aceea.
(VA URMA)

3 poezii pentru copii de 3 ani

CATELUL
Căţeluşul Azorică
Nu are de nimeni frică.
Păzeşte casa de hoţi
Şi ne apară pe toţi.

PISICA
Doi ochi galbeni şi-un botic
Desenaţi intr-un cerc mic,
Doua urechi…atâtica,
Patru labe şi burtica,
Pui si coada: e pisica.

VACA
Când beau lapte din cănuţă
Ştiu ca e de la văcuţă.
Paşte iarba pe imaş
Cu viţelul drăgălaş.

Tratament geriatric…

Ora 8. Se trezesc nepotii. In miinile lor, tot ce poate produce zgomot intra in actiune, astfel ca-n urmatoarele minute si in receptorul telefonului, tipa scandalizati vecinii. In calitate de bunica responsabila ma straduiesc sa dau explicatii plauzibile si sa calmez „deranjatii”, apoi imi intorc artileria grea spre „deranjatori” dar… zimbetele inocente cu care sint intimpinata imi taie elanul. Si-apoi cum sa-i cert, cind sint atit de fericiti de-mi vine si mie sa intru in jocul lor? Chiar! Ce-ar fi? Ideea imi suride, asa ca…
– Hai afara copii!
Urale si caciulite aruncate in aer. In citeva clipe sintem in strada.
– Bunica, hai la terenul de fotbal, ca e liber azi!
_ He! Da de ce nu.Daca fotbal vreti, fotbal sa fie.
Ajungem pe teren, jocul se-ncinge si …o minge ratacita ajunge la mine. Ii dau un sut cu sete. O articulatie imi scirtie nemultumita, dar entuziasmul copiilor ma incita, ma provoaca si nici una nici doua , intru in joc.
-Iha! Ce bine e ! „Sarutmina coana-mare” ma saluta un cunoscut privindu-ma cu niste ochi cit cepele .Exoftalmie, pun eu diagnosticul in gind si-i raspund in fuga „sa fii sanatos, ca arati tare jalnic „.
Timpul trece repede, nepotilor le este sete si-i duc la cofetarie . Sa iau si eu o prajitura… sa nu iau…Daca iau imi creste glicemia si colesterolul, daca nu iau ma necajesc tare si-mi creste tensiunea, pot face chiar infarct… brr… e mult mai grav, deci ma hotaresc sa maninc. „Ce buna e! Un deliciu! Valuri de serotonina.
Acasa? Ce sa cautam acasa? Mergem la cinema si vedem „Pisicile aristocrate”. Ce-am mai ris! „Hait, le este foame si eu n-am gatit”.Nu-i nimic, mincam la terasa restaurantului pui fript si mai vedem noi ce. Urale prelungite. Ne instalam la mese si unul din nepoti ataca un inamic invizibil cu un cocolos de piine catapultat de furculita. Firesc ii aplic o mini-sedinta educativa, dar … ce nostim! Ce departe a aruncat! Cind o sa fiu singura in bucatarie o sa incerc si eu. Mincam si plecam spre casa. Pe trotoar este desenat un sotron. Sintem in sir indian, eu inchei sirul si toti nepotii traverseaza sotronul sarind intr-un picior.Ajung in dreptul lui, tentatia este mare si nu rezist. Ura, cu greu, dar am reusit.
– Ajungem acasa rizind zgomotos si nu stiu de ce vecinii ne privesc cu mirare.Ce fete stresate au, ce batrini sint! Imi inspira mila.
He… ce zi frumoasa! Acum fuga pe blog sa scriu:
1. Sa nu uitam niciodata c-am fost si noi cindva copii – ne ajuta mult sa-i intelegem si sa le apreciem corect atitudinile;
2. Din cind in cind sa incercam si noi sa fim copii. Macar o zi pe luna!Este cel mai eficient tratament geriatric.
Pa ! Eu ma duc in camera nepotilor sa ne batem cu pernele !