MIERCUREA FĂRĂ CUVINTE

                                     TANDREŢE
  TANDREŢE
                   
               ŞI   DĂI   ŞI   DĂI   ŞI   LUPTĂ   ŞI   LUPTĂ!
Ia, veniţi de admiraţi
Dar vă rog, nu deranjaţi:

Xaba,,Clipe de Cluj, Gabi123, Gabriela Elena, Daurel, Gabriela Savitsky, Coolnewz, Melami, Theodora, Vania., CaiusIoan Sorin Usca, Theodora,Georgiana, CELLAGabriela Neagu, se-cret, Scorpio, Cati,   Teo Negura, Flavius,   Carmen Negoiţă, Grişka, Nea Costache ,Vera, Zina Gabi CimpocaLuna Patrata, Mirela PeteRokssana, ShaynaUlise,   Zamfir Pop.

Reclame

Intâiul TE IUBESC

 

O fi „Valentine’s day” sărbătoare împrumutată, dar până la urmă, ce este rău că ne-am mai creat un prilej de uita o zi de necazurile şi grijile cotidiene pentru a ne aminti de sentimente mai frumoase, făcute să dea sens vieţii, aşa cum nimeni nu o face mai spectaculos decât IUBIREA.? Mahatama Gandi spunea: ” Viaţa nu înseamnă doar să mărim viteza. Este mai greu să învingem pasiunile invizibile, decât să cucerim lumea cu arme vizibile. Este legea iubirii, CEA CARE CONDUCE OMENIREA. In focul iubirii şi fierul cel mai tare se înmoaie”…
Şi orice vârstă am avea, nu putem să nu gândim furaţi de amintiri, la cele mai frumoase momente pe care ni le-a oferit IUBIREA.. Nici eu nu scap – şi nici nu vreau să scap! – de amintiri. Cu nostalgie, am luat din cufărul uitat de vreme, jurnalul meu de adolescent şi cu emoţie l-am răsfoit… m-am oprit la pagina în care descriam întâiul TE IUBESC. Am citit şi încă o dată am înţeles că nu numai vremurile se schimbă ci şi modul de a trăi sentimentele… Dar nu mai spun nimic, voi copia cu fidelitate, fără să fac nici o modificare, fiecare cuvânt din jurnal…
Să o datez? Nu are rost! Este mult, foarte mult de atunci…

…Este târziu şi noaptea-şi ninge scurgerea timpului prin veacuri..
Ca o inimă de foc – luna a despicat parcă cerul in doua si mii de fire luminoase au prins să ţeasă cu pulbere de stele vraja noptii. Iat-o! Maiestuoasă si indiscretă, a pătruns si prin fereastra mea, presărând argint pe pagina jurnalului meu unde cu inima văpaie, încerc să aştern deopotrivă, sufletul meu si vraja nesfârşită a acestei zile, zi cum alta nu a mai fost.
Am trait-o ca pe o clipă, sau poate o eternitate…. oricum timpul si spaţiul s-au contopit când azi, in ochi de pădure, in grupul zgomotos de prieteni cu care am venit aici în excursie, a apărut EL şi în fugă, încercând să prindă un fluture imaginar s-a apropiat mult de mine şi aşa, ca să aud numai eu mi-a şoptit : TE IUBESC. Intâiul TE IUBESC ! Mi-o spunea chiar El, băiatul pe care în taină îl iubeam şi nu îndrăzneam să-i spun… şi atunci….atunci….am incremenit si eu, si cerul, si pădurea… Intre iarba si soare nu am mai vazut decât sufletul său ca o chemare , asemeni cântecului alb ce se naste dimineata pe buzele trandafirilor. Mi-am privit mâinile ce-mi tremurau de atâta infiorare si am simtit ca-n palme am inima lui ca o petala de crin pe care un zâmbet de copil a aprins nesfârşite curcubee de sărbătoare. Mi-a fost imposibil să rămân alături de colegii mei. M-am desprins pe neobservate de grup şi tulburată, am colindat prin pădure si am cules flori albe, iar cu petalele lor am scris numele noastre sa le vada luna sub ploaie de stele in noptile senine şi toata padurea cu freamatul ei sa le soptească, să fie purtate pe aripi de vint in zori si-n amurg ca să afle lumea toată cât sunt de fericită…
Inima a mea cânta şi eu alergam o dată cu ea prin padure, imbătată de atâta fericire … crengile copacilor imi atingeau faţa intr-o caldă dezmierdare, iar florile îsi deschideau petalele bucurindu-se odată cu mine. Am ajuns la marginea lacului albastru de atâta cer răsfrânt. Am privit pe oglinda apelor si am găsit inflorită acolo seninătatea găndurilor LUI. M-a invăluit zborul pescăruşilo, fosnirea lor calda si am simtit aripa dragostei unduind albă. Oriunde priveam găseam ceva din sentimentele Lui ce alergau spre mine din visele atâtor seri când mi-am imaginat cum ar fi să-mi spună că mă iubeşte. Am început sa valsez cu ochii închişi dupa cântecul inimii mele … un-doi -trei, un-doi-trei…
Deodată am simţit paşi apropiindu-se… era El ! Am deschis ochii şi s-a oprit. Ne-am privit în tăcere câteva clipe în care inimile noastre băteau parcă asemeni unor clopote ce vestesc o zi de sărbătoare. Am făcut amăndoi în acelaşi timp primul pas… şi-ncă unul… ne-am atins mâinile… vântul mi-a venit în ajutor şi mi-a acoperit roşeaţa obrajilor, cu părul ce mi-l răvăşea şăgalnic…. Cu o atingere abia perceptibilă, El mi l-a îndepărtat lăsându-mi descoperită iarăşi faţa. Am închis ochii şi-n clipa următoare am simţit miracolul iubirii adolescentine împlinit: pentru o secundă, buzele noastre s-au atins într-o înfiorare copleşitoare. Din nou timpul s-a oprit în loc… valuri de căldură m-au făcut să-mi simt de ceară trupul de fecioară. Inimile noastre se contopeau într-un singur cânt… pluteam , pluteam amândoi în vis… simţeam că mă pierd de tot, că n-am să mai pot deschide ochii… dar…. chemarea colegilor ne-a readus pe pământ. Ne-am prins de mână şi-am alergat fericiţi spre ceilalţi….
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Gata, noaptea s-a sfărsit, luna s-a retras luându-si tot argintul pe care il presărase aseară pe caietul meu, si odata cu el : taina mea ce nu va mai fi taină, pentru că in nopţile următoare o vor sti toti astrii si tot universul va vibra de iubire!

Acum mă întreb şi vă întreb:
cum ar fi primavara fara ploaia de petale albe ce inundă livezile sau fară simfonia de culori ce cânta pe pajisti ?
cum ar fi iarna fară florile de gheaţa risipite in fereastră ?
cum ar fi marea cea albastră fara valurile ei inspumate şi fară zborul zglobiu al pescarusilor?
cum ar fi cerul fară oceanul lui de stele si fară farmecul lunii in noptile senine?
CE GUST ŞI CE CULOARE AR AVEA VIAŢA FĂRĂ IUBIRE ?

  … Şi, amintiţi-vă şi voi:Mirela, Teo, Cristi, Carmen, Vania, Cati, Elisa, Zamfir, Nea Costache, Silavaracald, Gabriela-Elena, Daniela


Si totuşi… e adevărat

   Impreună din totdeauna, aşa-i ştiu pe badea Gheorghe şi lelea Ioana. N-au avut copii, dar curtea lor a fost mereu plină de gălăgia nepoţilor din partea fraţilor lor. Ba veneau şi copiii vecinilor, fiindcă lelea Ioana  nu numai că-i lăsa să se joace prin curte cu animăluţele puiandre, dar le facea şi nişte turtişoare  cu magiun de struguri de nu te mai săturai. Badea Gheoreghe le făcuse un leagăn maaaare în care toată ziua era câte un prichindel:
 – Fă-mi vânt mai tare bade Gheorgheeee! Şi el se executa râzând din toată inima, ameninţând puştiul că o să-l ridice până la cer. Badea Gheorghe îi privea pe toţi mândru şi spunea tuturor arătând spre copii:
– Ei sunt măi oameni, toiagul meu de bătrâneţe!
Şi ce gospodărie inchegată avea badea Gheorghe şi lelea Ioana ! Animale, viţă de vie, legume şi zarzavaturi de toate felurile, iar în faţa casei, tufele de trandafir parcă spuneau povestea frumoasă a celor doi. In fiecare zi de sărbătoare religioasă îi vedeai mergând ţanţoşi unul lângă altul spre biserică. In tinereţe, erau nelipsiţi de la hora din sat sau de la nunţi ori cumetrii… şi cine juca mai cu foc ca ei doi? Nimeni. Să-i tot priveşti !
Dar anii au trecut şi bătrâneţea i-a învăluit cu toate neajunsurile ei. Treptat, treptat n-au mai putut să ingrijească nici ograda şi nici grădina. Aveau doar un căţel şi o pisicuţă care se încurca toată ziua printre picioarele lor obosite. Au apelat la nepoţii ce-au crescut în curtea lor odată cu tufele de liliac care acum aproape că acoperă casa. Şi-au venit. Toţi. S-au aşezat în jurul mesei pe care cu mare efort dar multă dragoste, lelea Ioana a pus minunatele ei turtişoare cu care bucurase odinioară copilăria dragilor ei, dragi nepoţei….
Au început discuţiile.
– Dacă trebuie să ingrijim de voi trebuie să daţi în scris cui şi ce daţi, au zis aproape in cor nepoţii.
După certuri care păreau că nu se mai termină a rămas hotărât: două nepoate de la fraţi diferiţi vor fi desemnate moştenitoare, urmând ca ele să-i ingrijească. In zilele următoare s-au făcut actele şi când totul a fost gata nepoatele au ajuns la concluzia că nu pot împărţi casa fizic, deci trebuie să o vândă şi au considerat că nu mai este cazul să aştepte plecarea spre cele veşnice a bătrânilor.
– Bine, dar cu noi cum rămâne? au întrebat cei doi.
Şi răspunsul a venit direct, ca un trasnet deasupra capului: păi aşa cum vom împărţi banii: jumate-jumate! Dintr-o dată cei doi nu mai erau decât două obiecte uzate, pe o nedreaptă, nemiloasă şi josnică tarabă.
– Cum adică, intrebară îngroziţi, refuzând să înţeleagă grozăvia .
– Ce nu este de înţeles ? S-au oţărât nepoatele: baba, la una din noi, moşul, la cealaltă!
– Un nor întreg a căzut pe capul bătrânilor şi o ploaie de lacrimi le-a astupat şi vocea şi-n timp ce cu sânge rece cea mai grăbită făcea bagajul bătrânului, cei doi se asezară pe pat unul lângă altul fără să poată înţelege că este adevărat tot ce se întâmplă,tremurând şi cu priviri asemeni ciutelor hipnotizate de ochii fioroşi ai animalului de pradă înainte de a le sfâşia. Doar suspinele şi uneori rugăminţile fără răspuns, mai spărgeau monotonia zgomotului produs de strângerea lucrurilor. Dar…
– Gata, moşule , hai acasă că este târziu şi trebuie să dau la animale…
– Dar… Ioana, Ioana nu poate să doarmă singură. Ii e frică noaptea. Nu pot s-o las. Ea… se ghemuieşte şi acum să mă simtă lângă ea… nu se poate… eu…
– Eu nu pot s-o iau acum pe babă că deocamdată n-am unde s-o culc.
– Aoleeoooo, păcatele mele, nu-l lua pe Gheorghe… măi maică, măăăă… lasă-ne să murim amândoi aicea singuri, cum o da Dumnezeu, dar numai lasă-ne pe amândoi… se tânguia lelea Ioana, smulgându-şi basmaua din cap.
– Stii ce, eu n-am timp să vă aud pe voi acum cum vă prostiţi ca ăia tinerii. V-a găsit dragostea ! Phiu!
Dintr-o dată, cu faţa parcă împietrită de strigătul rămas nestrigat, lelea Ioana, cu lacrimile curgând şuroaie, cu glas abia auzit, parcă murmurat, ca şi cum ar fi spus o rugăciune: vezi mamă – şi glasul ei a căpătat vibraţii de o nesfîrşită duioşie – vezi mamă că Gheorghe când e răcit bea ceai de tei şi să-i pui rachiu pe un ştergar la gât.. şi.. lacrimile n-au mai lăsat-o să vorbească. A intins mâna spre omul ei…
– Ioanăăăăă … a strigat izbucnind în plâns şi badea Gheorghe, prinzând mâna întinsă spre el… o mână care de la o secundă la alta devenea mai rece….
O lumânare aprinsă… şi-n drumul spre veşnicie, lelea Ioana a rămas cu mâna în mâna lui Gheoirghe al ei, până când au luat-o s-o pregătească pentru lunga călătorie spre ceruri, fiindcă aici pe pământ nu a vrut să se despartă de omul ei.

Aici s-a sfârşit o poveste, din nefericire,
adevărată.

Gând la plecarea din ţară

 Zilele acestea am fost în preajma unei doamne în vârstă ai cărei copii sunt stabiliţi de ani buni in USA,  copii la care stă  9 luni pe an .  A împlinat deja 84 de ani şi îi este din ce in ce mai greu să vină aici în fiecare vară pentru 3 luni, să vadă ţara şi numerosul neam ramas la vatră , de care se simtă foarte legată. Fiindcă urma să plece iaraşi la copii, duminică a dorit să se întâlnească cu toţi nepoţii săi de aici , de ramas bun.  Am privit-o cum se uita la fiecare şi i-am simţit frământarea, sentimentele contradictorii şi în final  acceptarea situaţiei într-o nesfârşită înţelegere. Am fost atât de impresionată,  încât am simţit nevoia să-i aştern gândul   (aşa cum l-am intuit eu)  în câteva versuri,  fără a avea pretenţia de a le da statut de poezie:

Vă las cu bine dragii mei
Nu plec întâia oară
Merg iaăşi la copiii mei
Şi-am să revin la vară.
 
Ei, da! Şi râd şi plâng…dar ce ştiţi voi
Cum e în suflet un război?
Să râzi, copiii că-i revezi,
Să plângi de tot ce nu mai vezi !
 
Aici las ţara, casa şi grădina,
Las toată tinereţea mea
Şi ştiu c-a nimănui nu-i vina.
Aşa a fost să fie soarta mea.
 
Dar ce să fac? V-am strâns şi eu
În casa sufletului meu.
Vă port cu mine peste tot
Şi vă iubesc atât cât pot.
 
Şi gândul l-am lăsat să zboare
Cu-o vorbă pentru fiecare
Şi-orcât voi fi în depărtare
Vă simt pe toţi în caldă-mbrăţişare.

CE ESTE PACEA (poezie pentru copii)

( imagine preluată de pe internet)Intr-o lume a violenţei în care traiesc şi copiii, printre strigătele agresive ce însoţesc jocul cu pistoale, puşti, mitraliere, săbii, tunuri şi tancuri (fireşte, de jucărie, să nu care cumva să nu înveţe viitorul adult cu ce să ucidă, cum să provoace suferinţă, cum să nască ură şi răzbunare, cum să distrugă…) poate este bine să mai strecurăm, cu riscul de fi consideraţi penibili, şi câte un cuvânt despre PACE, pe care să o asociem cu duioşia, cu dragostea, cu mângâierea caldă a razelor de soare, cu faptul că totuşi putem fi şi buni şi aceasta chiar nu dăunează grav sănătăţii.
Ce este pacea?

– Mămico, CE E PACEA?
– Este lumina-n noapte,
E zâmbetul curat,
E raza ce-ncălzeşte
Năsucul îngheţat.

– Dar spune-mi CINE-I PACEA ?
– Este o zână bună,
Ce-aduce bucurie
Şi strânge-n jurul mesei
Pe toţi ce-i vrem să fie.

– Mămico, CUM E PACEA ?
– Este ca mâna mamei
Când mângâie fetiţa,
Este sărutul cald
Când doare rău bubiţa.

-Dar UNDE-I CASA PĂCII ?
– E-n orice suflet bun
Si trebuie să-ţi spun
C-aşa mică cum eşti,
Şi tu s-o găzduieşti.

Moştenirea (continuare)

 

A nins toată noaptea, dar odată cu zorii, norii s-au împrăştiat şi soarele s-a înalţat biruitor, trimiţîndu-şi cu dărnicie miliardela sale suliţe de foc, dând o fantastică strălucire zăpezii şi totul, totul era într-o perfectă nemişcare, fiindcă vântul adormise, sau poate că nu îndraznea să destrame cu suflarea lui, vraja ce dăduse locurilor atâta frumuseţe. Am urcat pe deal şi m-am oprit la marginea pădurii. Crengile grele de podoaba imaculată, se înclinau înaintea mea, ca într-un fantastic ceremonial de primire în Tara Minunilor. Era atât de copleşitoare acea măreaţă splendoare, încât mă simţeam parte integrantă a pădurii şi nu-mi venea să cred că este adevărat. Aş fi vrut să strig, să mă pot auzi, să-mi spun că exist, dar atăta frumuseţe îmi dădea senzaţia de vis, şi dacă aş fi strigat mă trezeam, ori eu doream ca visul sa fie cât mai lung. M-am hotărât cu greu să fac primul pas, gândindu-mă că n-am dreptul să rup acea tăcere şi nemişcare absolută, dar trebuia să ajung la bunicul de care-mi era atăt de dor. Am înaintat. Fiecare creangă atinsă lasa să cadă o pulbere de perle care, după o scurtă ezitare, se aşternea pierzându-se printre miliardele de steluţe albe, ce ascundeau deopotrivă frunzele moarte, crengile rupte, colţul îndrzneţ al ierbii şi pământul. Simt o mişcare. Ridic ochii şi văd un pămătuf maroniu-roşcat sărind cu repeziciune de pe o cracă pe alta, stârnind roiuri-roiuri de steluţe argintii. O rază îndrzneaţă le străpunge oferind ochilor mirajul albului descompus şi, în timp ce inima îmi bate cu putere, ochii mi se umezesc, genele devin grele şi o boabă de mărgăritar se afundă în zăpadă, se contopeşte cu ea, într-o nesfârşită sărutare.
– Pădure, draga mea pădure, ce dor mi-a fost de tine şi ce frumoasă, ce împodobită mă întâmpini ! Nu te-am uitat, îţi ţin minte fiecare colţişor şi-mi eşti la fel de dragă ca-n vremurile în care te străbăteam de mână cu bunicul.
Alerg printre copaci pe o cărare cunoscută, pe aceeaşi cărare pe care, cândva, mama mă ducea de mânuţă spre casa din pădure a bunicului meu.
Revăd stejarul înalt, cu scorbura în care îmi ascundeam trofeele: conuri, ghinde, gâze, fluturi, şi ştiu că nu mai e mult.
Dar iat-o! Iată căsuţa din bârne, martora atâtor seri de poveste, vacanţelor mele. Mă opresc o clipă să pot cuprinde mai bine dintr-o privire imaginea leagănului copilariei mele, dar un lătrat bine cunoscut, nu-mi dă răgay. E Vifor, care acum latră nebuneşte, sare pe mine şi ah! M-a trântit în zăpadă.
-Vifor, fii cuminte! Stai! Stai să te privesc şi pe tine! Încerc să-l mângâi, să-l potolesc dar e-n zadar. Continuă să latre, să mă apuce de haine…. dar ce se întâmplă? N-a auzit bunicul lătratul? De ce nu se deschide uşa? De ce nu apare în prag bunicul să strige ca-ntotdeauna: „Hei, bine-ai venit căprioara mea!”? Oare este chiar aşa de bolnav?
VA URMA

LA MULŢI ANI 2010


31 decembrie 2009. E timpul bilanţului. Imi vin în minte emoţiile începutului, entuziasmul cu care am tastat prima postare şi realizez că emoţiile au trecut, dar entuziasmul a crescut, iar „vinovaţii” sânteţi voi, cititorii mei prin prezenţa voastra, prin comentariile care m-au stimulat permanent în a scrie.
Deşi iniţial n-am avut o temă prestabilită pentru blog, preferinţele voastre tradate de panoul meu de control, si îndemnurile cumnatei şi nepotului despre care vorbeam la început de drum, mi-au definit caracterul blogului: scrierile pentru copii. De fapt este în ton cu firea mea, chiar dacă, luându-ne după ani, de foarte mult timp (nici nu mai ştiu de când) nu mai am vârsta copilariei.
Număr lunile din urmă: de la sfârşitul lui martie sunt şapte luni şi un pic… ei da, mă incadrez! este suficient pentru ca nou nascutul meu blog să fie viabil. Ba pot spune că am cu ce mă lăuda: mi-am făcut o mulţime de prieteni, am cunoscut oameni minunaţi cărora le-am dăruit stropi din sufletul meu şi deşi cineva s-a lipit foarte tare de inima mea, nu nominalizez, fiindcă aş nedreptăţi pe toţi ceilalţi mulţi care mi-au fost tot timpul alături, care m-au ajutat să fiu mai increzătoare în mine, în ei, în oameni în general, care m-au apreciat şi mi-au dăruit prietenia lor. Am înţeles ca existenţa blogurilor solidarizează, formând nu un partid al bloggerilor, ci o adevărată familie. Am avut şansa să cunosc numai bloggeri a căror prezenţă în spaţiul virtual este onorantă.
Acum, la cumpăna dintre ani, tuturor cititorilor mei, dar mai ales vouă prieteni bloggeri, va mulţumesc pentru tot, vă mulţumesc pentru că existati!
LA MULŢI ANI !
Cu dragoste, STROPI DE SUFLET