E parfum de primăvară !

In straturi ghiocei sfioşi,
Deschid albe petale
Şi brebenei mici şi frumoşi
Au înflorit în vale.

O albină, prima oară
A ieşit din stup la zbor:
– E parfum de primăvară,
Hai suratelor daţi zor !

Mai încolo, o fetiţă
Cu zambile în mânuţă
Scuturându-şi cârlionţii
În soarele dimineţii,

A vârât năsucu-n floare:
– Ce mireasmă, ce-ncântare!
E parfum de primăvară
Şi la noi pe ulicioară!

Anunțuri

Nemaipomenitele întâmplări ale Dariei

   Daria este o fetiţă mică, ce locuieşte cu părinţii ei la margine de sat, în apropierea unei păduri. Este prietenoasă, iubeşte tare mult animalele şi este veselă mereu, dar  locuind  la margine de sat nu prea are cu cine să se joace, aşa că de multe ori, o vedem  căutându-şi de joacă pe lângă pădure. Acolo la umbra deasă a pomilor culege floricele şi după ploaie  găseşte chiar ciupercuţe pe care bucuroasă le duce mamei.
Intr-o zi, tot încercând să prindă un fluturaş a înaintat mai mult în pădure şi când s-a uitat în jur, nu a mai cunoscut drumul. Speriată a început să plângă şi să strige. Zadarnic însă. Nu o auzea nimeni. Deodată ceva a foşnit lângă ea şi când a întors capul să vadă ce se întâmplă, a văzut un ursuleţ mic şi drăgălaş. Ce tare s-au speriat amândoi când s-au privit! Dar numai o clipă, fiindcă amândoi erau la fel de micuţi. Ursuleţul a început să mormăie uşor şi spre marea uimire a Dariei, ea chiar înţelegea ce îi spune. Dând să-i răspundă, se pomeni că vorbeşte într-un fel în care nu mai vorbise niciodată şi ursuleţul o înţelegea.
– Ce tare m-ai speriat! I-a zis ursuleţul.
– Şi eu m-am săperiat de tine, dar acum nu-mi mai este frică. Cel puţin nu mai sunt singură. M-am rătăcit. Nu cumva tu ştii să mă duci la marginea pădurii?
– Sigur că da, dar nu vrei să ne jucăm amândoi? In drum spre casa ta, ne vom juca de-a prinselea, vrei?
– Da, sigur că da, răspunse bucuroasă Daria.
– Atunci… prinde-mă!
– Aaaa! Din ăsta îmi eşti? Stai că te ajung eu într-o clipă.
Şi ursuleţul începu să alerge şi ba se ascundea după o tufă, ba se ivea pentru o clipă ca apoi iar să dispară în spatele unui copac bătrân. Nici vorbă să se lase prins.
– Ursuleţule, nu te mai ascunde!!
– Bine, bine!
Sâc-sâc-sâc!
Sâc că nu mă prinzi!
Ursul fuge,
Nimeni nu-l ajunge,
Şi fetiţa
N-atinge codiţa!
Ha-ha-ha!
Dar nu ştiu cum făcu ursuleţul că se încurcă într-o tufă şi în clipăa aceea Daria întinse o mânuţă şi-l prinse de ciotul micuţ de codiţă.
– Ha-ha! te-am prins codiţă, râse zgomotos Daria!
– Codiţă ai zis? Chiar aşa mă cheamă pe mine. : Codiţă . Şi mai am doi fraţi: Lăbuţă şi Botic.
– Adevărat? Vreau să îi cunosc şi eu.
– Păi acum am ajuns aproape de căsuţa ta şi este târziu, dar mâine, dacă vrei, ne întâlnim aici şi am să te duc să-ţi arăt unde locuiesc eu şi să-mi cunoşti şi frăţiorii.
– Da, da, voi veni bucuroasă. Abia aştept!
– La revedere!
– La revedere! Şi în timp ce fetiţa se îndepărta uitându-se mereu înapoi la noul ei prieten, Codiţă îi făcea semne prieteneşti cu lăbuţa.

Mâine, vă voi povesti ce s-a mai întâmplat!!!.
Pot confirma spusele mele:
 Clipe de ClujLuna Patrata, Mirela Pete,   Theodora, Ulise, Vania  zamfirpop.wordpress.comblogulise, zamfirpop.over-blog.com, zam-fir, filumeniezoltybogataflorinapacuraruandroxacostin-comba,  g1b2i3, incertitudininapobloghia, rokssana, scorpio72, se-cret-blognotes, teonegura, tu26dor, vis-si-realitate-2

Nenea Ursu

Azi, trei ani am împlinit
Şi daruri multe am primit,
Dar dintre toate, unul este,
Mamă-Doamne, de poveste!

E un urs…atât de mare…
Cât tata când stă-n picioare!
Şi de vreau să-l pup pe bot,
Doar cu scara cred că pot.

Să-l botez! Dar cum să-i zică?
El e mare… eu sunt mică…
Şi-atunci, de gândesc un pic
„Nenea Ursu” am să-i zic.

Visul Luciei

Undeva nu prea departe şi nu chiar aşa demult, demult, era o căsuţă cu o curte maaare, în care o fetiţă, un motanel şi-un ghemotoc de caţeluş alb şi pufos se zbenguiau de mai mare dragul să-i priveşti.
Era iarna şi zăpada pusese stapanire pe tot ţinutul. Fetiţa, ajutată de prietenii ei necuvântători, făcuse o mândreţe de om de zapadă, chiar în mijlocul curţii. Şi fiindcă în loc de palarie îiu pusese în cap un castron, ăi dădu numele Castronel.
-Miauuu ! Miauuu! Se minună motanul !
-Ham! Ham! Lătră vesel căţelul!
– Vă place şi vouă, nu-i aşa? Îi întrebă fetiţa şi voioasa începu să bată din palme, ţopâind când pe un picior când pe altul.
– Hei ! S-a înserat! Voi nu vă mai săturaţi de joacă? Se auzi din uşă glasul mamei.
– Venim acum, că ne e o foameeee! Fetiţa se inclină în faţa omului de zăpadă în semn de salut şi cu faţa numai zâmbet, din doi paşi fu in casă.
– Mami! Mami! Ai văzut ce om de zăpadă frumos am facut eu impreuna cu animăluţele mele? Parcă dădea să-mi vorbească! Cred că vroia să-mi spună ceva.
– Da, cu siguranţă! Cred că vroia să-ţi povestească despre oraşul lui.
– Da? Oraşul lui ?
– Da, oraşul lui, Oraşul Oamenilor de Zăpadă.
– Uaaau! Şi e departe?
– Cred că da.
– Mami, dar de unde ştii?
– Ei, cand eram şi eu ca tine, a venit la mine un om de zăpadă în vis şi mi-a spus.
-Şi o să vină şi la mine?
– Ştiu şi eu?
Toată seara fetiţa a fost agitată. Făcea ce făcea şi iar se ducea la fereastră să-şi privească omul de zăpadă:
– Să vii la mine, te aştept! I-a şoptit rugător micuţa şi s-a dus la culcare. A închis ochii,si obosită cum era a adormit imdiat… dar, deodată i se paru că cineva este langa patul ei.
– Hei, hei, trezeste-te! Sunt eu, Castronel, omul de zăpadă!
– Uauuu! Facu uimita fata.
– Cum ai ajuns aici? Şi cum de vorbeşti ?
– Fiindcă şi eu sunt un om, dar un om de zapadă care poate să vorbească, să cânte şi să danseze, şi-am venit fiindcă m-ai chemat:
Eu sunt omul de zăpadă
Şi sunt viu.Cine să creadă?
Ochii mei sunt doi tăciuni,
Dar te-asigur că sunt buni.
Ardei este nasu-n vânt,
Dar şi eu pot să strănut.
Iar cu gura desenată
Pot vorbi şi noaptea toată.
In cap port mereu castron
Pentru vrabii, bun de tron.
Am, picioare sub halat
Şi le mişc cum s-a-nserat.
M-ai chemat, sunt pregătit,
Dorinţe de-deplinit.
. AdevĂrat? Tu poţi îndeplini dorinţe? Ma poţi duce în Oraşul Oamenilor de Zăpadă? Te roooog!
– Sigur ca da. Plecăm chiar acum. Zise Castronel şi din bulgărele mare care-i alcatuia corpul, se desprinse o mâna care cuprinse cu blândeţe mânuţa fetiţei.
Fiindca fetiţa era doar în pijama si-n papucei, omul de zăpadă se opri o clipă, luă doi ţurţuri de la streaşină şi-i puse la picioarele fetiţei, apoi rosti:
-Richi-strichi-pixi-ioc
Ţurţuri hai intraţi în joc.
Ram-pam-bala-bum
Ghetuţe veţi fi acum!
Şi minune! In locul papuceilor erau acum niste ghetuţe strălucitoare şi călduroase. Apoi, omul de zăpadă, privind un nor ce tocmai trecea pe deasupra lor, îi strigă:
– Richi-strichi-pixi-ioc
Nor pufos să stai pe loc.
Ram-pam-bala-bum
Fă hăinuţe fetii-acum!
Indată, din norul pufos începură să cadă fulgi mari, care cum o atingeau pe fetiţă se lipeau unul de altul, îmbrăcând-o ca pe o adevarată prinţesă a zăpezii.
– Ham, ham, unde plecaţi? Merg şi eu cu voi.
– Miau, miau , şi eu vreau, şi eu vreau cu voi!
Omul de zăpadă dadu din cap aprobativ iar fetiţa, fară sa se mai minuneze că animăluţele ei vorbesc, bătu din palme fericită că-şi va avea alături micuţii ei prieteni.
Pe zăpada pufoasă, omuleţul desenă o stea, se aşeză în mijlocul ei şi invitându-şi prietenii lângă el, rosti privind spre zarea îndepărtată:
Stea frumoasă călătoare
Hai porneşte catre zare.
Zbori ca vântul şi ca gândul
Unde s-o sfârşi Pământul
Şi-o începe să se vadă
Unde-s oameni de zăpadă.
In timp ce vorbea, din marginile stelutei desenate crescu o pelicula ce transforma steaua intr-o adevărată capsulă de zbor.
– Hei, hei! – işi strigă Omul de Zăpadă noii prieteni – Decât să vă minunaţi atât, mai bine spuneţi şi voi o dată cu mine:
Richi-strichi-pixi-ioc
Printre stele facem loc
Ram-pam-bala-bum
Să zburăm cu toţi acum.
– Uraaa! A pornit! Zburăm! Si steluţa-capsulă trecea pe deasupra caselor cu o viteză uluitoare. Au trecut peste mări şi ţări, peste munţi şi câmpii, până au ajuns deasupra unui ţinut atât de alb şi sclipitor încât abia puteai privi.
Richi-strichi-pixi-ioc
Stea opreşte-te în loc
Ram-pam-bala-bum
O să coborâm acum!
Nici n-a apucat Omul de Zapadă să termine de zis cuvintele magice, că steaua s-a şi aşternut pe zăpadă, şi acum arăta la fel ca atunci când a fost desenată.
Intr-o clipă, în jurul călătorilor noştri se adunară o mulţime de oameni de zăpadă, veseli şi gălăgioşi:
– Castronel, Castronel ! a venit Castronel…
Se imbrăţişau, ţopăiau şi-şi aruncau în sus ciudatele lor căciuli.
– Dar cine e fetiţa aceasta cu ochi luminoşi, Castronel? Şi chiar aşa era, fiindcă de bucurie şi uimire, ochii fetiţei luceau ca două steluţe.
– E Lucia, fetita care mi-a facut trupul din zapadă, si care m-a rugat să-i arăt Oraşul Oamenilor de Zăpadă. Iar cele doua animaluţe sunt tovaraşii ei de joacă : căţelul Muţunache şi pisicul Moţonel.
– Ce căţeluş drăguţ! Si ce motănaş!
Bucuroşi de cunoştinţă, oamenii de zăpadă incepură să se prezinte pe rând:
-Eu sunt Nas în Vânt !Ia uitaţi-vă ce ardei roşu şi luuung imi infrumuseţează faţa. .
– Eu sunt Borţoşel.
– Pe mine ma cheamă Măturici.
Si tot aşa, timp de câteva minute se prezentară pe rănd:Morcovino , Piperuş , Ceaonel , Zgăibărică, Năsturel, Ochiosul, Şapcalete, Nădrăgilă, Dinţosul… fiecare motivandu-şi numele.
Lucia asculta uimită pe fiecare, bucuroasă tare că-şi face atâţia prieteni.
Porniră apoi toţi în alai să viziteze oraşul. Totul era alb, dar razele soarului ce străbăteu prin ferestrele norilor, făceau albul să sclipească in zeci de culori. Merseră pe o stradă largă străjuită de trotuare şi dincolo de ele căsuţe din zăpadă şi grădini cu flori de gheaţă. Si toate casele, erau locuite, ba erau chiar şi animăluţe acolo, şi magazine, şi şcoli, fireşte totul, totul numai din gheaţă şi zăpadă. Dintr-o cofetărie, un omuleţ ieşi in întâmpinare cu câte o ingheţată pentru fiecare.
– Castronel, de unde vin oamenii acestia de zăpadă?
– Din toată lumea. Noi stăm in curţile voastre atâta timp cât este zăpadă. Dar când vine căldura, şi zăpada se topeşte, noi ne strângem intr-o stea micuţă pe care o desenăm aşa cum ai văzut, spunem cuvintele magice pe care le-ai auzit şi venim în oraşul acesta unde devenim iarăşi aşa cum ne-au facut copiii şi aşteptăm iarna următoare, să ne intoarcem la voi.
– Cum aşa?
– Voi copiii faceti alt om de zăpadă. Acela va fi de fapt haina noastră cea nouă fiindcă ne vom scutura de zăpada veche si intrăm in cea noua.
– Asta inseamna ca la anul ai să vii din nou la mine Castronel?
– Sigur ca da. Vom petrece toată iarna împreună şi voi fi tovarăşul tău de joacă. Dar acum, hai să ne intoarcem acasă, fiindcă noaptea este pe sfârşite şi maine trebuie să fii la şcoală.
In grabă, cei patru plimbăreţi :Lucia, Castronel, Muţunache şi Moţonel, îşi luară rămas bun de la omuleţii de zăpadă , se urcară in steluţa desenată şi Castronel rosti cuvintele magice:
Richi-strichi-pixi-ioc
Printre stele facem loc
Ram-pa-bala-bum-
Vrem acasă chiar acum!
O smucitură puternică şi steaua porni, lăsând în urmă Oraşul Oamenilor de Zăpadă.
-Ham, ham, ham! Muţunache lătra furios foc.
– Miauuuu, miorlauuu! Mieuna şi motanul.
Faceau atata hărmălaie încât Lucia tresări. Se uită în jur şi nu pricepea nimic. Era in pat şi se facuse deja dimineaţa. Alergă la fereastră. In curte, Castronel era in acelaşi loc iar Muţunache alerga bietul pisic pe care-l prinsese la mâncarea lui.
O fi fost doar un vis, sau a fost adevarat?

O floare numită Sonia-Erica

poezioară pentru micuţa Sonia-Erica, fetiţa bloggeriţei justbride

Erau atâtea flori pe lume !
Dar mamei mele una îi lipsea
Şi fiindcă tati, tare o iubea,
A hotărât  să caute şi el cu ea.

Mult n-a trecut şi într-o zi de mai,
Găsiră floarea şi în mare-alai,
Prieteni şi bunici strigară: evrika!
Şi floarea … eram eu: SONIA-ERICA.