Grivei şi gerul

Baba-Iarna a venit
Cu îngheţ şi ger cumplit.
Iarăşi ninge viscolit
Peste sat.

Ar ieşi copii la joc,
Dar e frig şi în cojoc.
Tot mai bun este un loc
Lângă foc.

Doar Grivei mai stă afară
Şi când luna o s-apară,
Va lătra-o a mia oară
Într-o doară!

– Mârrr! Ce frig este în cuşcă!
Sare-n sus ca tras din puşcă
Şi de-o prinde geru…îl muşcă!
Prea l-a supărat!

ANOTIMPURILE

4 Poezii despre ANOTIMPURI 

ANOTIMPURILE (1)

Primăvara-i mărţişor.
Vara-i soare arzător.
Toamna măru-i tocmai bun
Iarna vine Moş Crăciun.
Pleacă iarna şi e clar
Primăvara vine iar.
 
ANOTIMPURILE (2)
Primăvara-n flaneluţ
Vara pot să stau desculţ.
Toamna pun manta de ploaie,
Că plouă de mă înmoaie!
Iarna mă înfofolesc
Fiindcă nu vreau să răcesc.
Şi cum iarna a trecut
O iau iar de la-nceput

ANOTIMPURILE (3)

Primăvara când soseşte
Ghiocelul înfloreşte.

Vara-i soare arzător
Şi e cald ca în cuptor.

Toamna sunt roade bogate
Si cămara cu de toate.

Iarna ninge ne-ncetat
Şi năsucu e-ngheţat .

ANOTIMPURILE 4

Primăvara nu-i uşor
Ba-i senin, ba este nor!
Vara-i soare arzător
Toamna-i ceaţă peste tot,
Iarna-i ger de nu mai pot.

Ce să fie ?

Dimineaţa  Dimineaţa asta-mi pare
C-ar avea altă culoare.
Prin fereastră de privesc,
Peste tot, doar alb zăresc:

Pe pământ, pe pomi, pe case…
Toate-s albe şi frumoase.
Şi ca să mă mir de tot,
Chiar şi Rex e alb pe bot.

Ce să fie? Ce să fie?
Sigur nu este hârtie
Şi zic eu, că nici a vată
Nu prea pare că arată.

Măi să fie, n-o fi frişcă?
Atunci, sigur se confiscă:
Merg şi-o iau pe toată eu
Şi mănânc din ea mereu!

Moştenirea (continuare)

 

A nins toată noaptea, dar odată cu zorii, norii s-au împrăştiat şi soarele s-a înalţat biruitor, trimiţîndu-şi cu dărnicie miliardela sale suliţe de foc, dând o fantastică strălucire zăpezii şi totul, totul era într-o perfectă nemişcare, fiindcă vântul adormise, sau poate că nu îndraznea să destrame cu suflarea lui, vraja ce dăduse locurilor atâta frumuseţe. Am urcat pe deal şi m-am oprit la marginea pădurii. Crengile grele de podoaba imaculată, se înclinau înaintea mea, ca într-un fantastic ceremonial de primire în Tara Minunilor. Era atât de copleşitoare acea măreaţă splendoare, încât mă simţeam parte integrantă a pădurii şi nu-mi venea să cred că este adevărat. Aş fi vrut să strig, să mă pot auzi, să-mi spun că exist, dar atăta frumuseţe îmi dădea senzaţia de vis, şi dacă aş fi strigat mă trezeam, ori eu doream ca visul sa fie cât mai lung. M-am hotărât cu greu să fac primul pas, gândindu-mă că n-am dreptul să rup acea tăcere şi nemişcare absolută, dar trebuia să ajung la bunicul de care-mi era atăt de dor. Am înaintat. Fiecare creangă atinsă lasa să cadă o pulbere de perle care, după o scurtă ezitare, se aşternea pierzându-se printre miliardele de steluţe albe, ce ascundeau deopotrivă frunzele moarte, crengile rupte, colţul îndrzneţ al ierbii şi pământul. Simt o mişcare. Ridic ochii şi văd un pămătuf maroniu-roşcat sărind cu repeziciune de pe o cracă pe alta, stârnind roiuri-roiuri de steluţe argintii. O rază îndrzneaţă le străpunge oferind ochilor mirajul albului descompus şi, în timp ce inima îmi bate cu putere, ochii mi se umezesc, genele devin grele şi o boabă de mărgăritar se afundă în zăpadă, se contopeşte cu ea, într-o nesfârşită sărutare.
– Pădure, draga mea pădure, ce dor mi-a fost de tine şi ce frumoasă, ce împodobită mă întâmpini ! Nu te-am uitat, îţi ţin minte fiecare colţişor şi-mi eşti la fel de dragă ca-n vremurile în care te străbăteam de mână cu bunicul.
Alerg printre copaci pe o cărare cunoscută, pe aceeaşi cărare pe care, cândva, mama mă ducea de mânuţă spre casa din pădure a bunicului meu.
Revăd stejarul înalt, cu scorbura în care îmi ascundeam trofeele: conuri, ghinde, gâze, fluturi, şi ştiu că nu mai e mult.
Dar iat-o! Iată căsuţa din bârne, martora atâtor seri de poveste, vacanţelor mele. Mă opresc o clipă să pot cuprinde mai bine dintr-o privire imaginea leagănului copilariei mele, dar un lătrat bine cunoscut, nu-mi dă răgay. E Vifor, care acum latră nebuneşte, sare pe mine şi ah! M-a trântit în zăpadă.
-Vifor, fii cuminte! Stai! Stai să te privesc şi pe tine! Încerc să-l mângâi, să-l potolesc dar e-n zadar. Continuă să latre, să mă apuce de haine…. dar ce se întâmplă? N-a auzit bunicul lătratul? De ce nu se deschide uşa? De ce nu apare în prag bunicul să strige ca-ntotdeauna: „Hei, bine-ai venit căprioara mea!”? Oare este chiar aşa de bolnav?
VA URMA

Omul de zăpadă

  Din postarea de acum câteva zile, „Visul Luciei”, am desprins versurile de mai jos, pe care le-am mai aranjat puţin, astfel încât să dau posibilitatea de a citi o poezie despre un om de zăpadă, si celor care nu au rabdare să citeasca mai mult.

Eu sunt omul de zăpadă              
Şi sunt viu.Cine să creadă?
Ochii mei sunt doi tăciuni,
Dar te-asigur că sunt buni.

Ardei este nasu-n vânt,
Dar şi eu pot să strănut.
Iar cu gura desenată
Pot vorbi şi noaptea toată.

In cap port mereu castron
Pentru vrăbii, bun de tron.
Şi de plouă nici că-mi pasă
Sub castron sunt ca în casă.

Am, picioare sub halat
Şi le mişc cum s-a-nserat
Cand copiii s-au culcat
Şi mă duc la colindat.

Visul Luciei

Undeva nu prea departe şi nu chiar aşa demult, demult, era o căsuţă cu o curte maaare, în care o fetiţă, un motanel şi-un ghemotoc de caţeluş alb şi pufos se zbenguiau de mai mare dragul să-i priveşti.
Era iarna şi zăpada pusese stapanire pe tot ţinutul. Fetiţa, ajutată de prietenii ei necuvântători, făcuse o mândreţe de om de zapadă, chiar în mijlocul curţii. Şi fiindcă în loc de palarie îiu pusese în cap un castron, ăi dădu numele Castronel.
-Miauuu ! Miauuu! Se minună motanul !
-Ham! Ham! Lătră vesel căţelul!
– Vă place şi vouă, nu-i aşa? Îi întrebă fetiţa şi voioasa începu să bată din palme, ţopâind când pe un picior când pe altul.
– Hei ! S-a înserat! Voi nu vă mai săturaţi de joacă? Se auzi din uşă glasul mamei.
– Venim acum, că ne e o foameeee! Fetiţa se inclină în faţa omului de zăpadă în semn de salut şi cu faţa numai zâmbet, din doi paşi fu in casă.
– Mami! Mami! Ai văzut ce om de zăpadă frumos am facut eu impreuna cu animăluţele mele? Parcă dădea să-mi vorbească! Cred că vroia să-mi spună ceva.
– Da, cu siguranţă! Cred că vroia să-ţi povestească despre oraşul lui.
– Da? Oraşul lui ?
– Da, oraşul lui, Oraşul Oamenilor de Zăpadă.
– Uaaau! Şi e departe?
– Cred că da.
– Mami, dar de unde ştii?
– Ei, cand eram şi eu ca tine, a venit la mine un om de zăpadă în vis şi mi-a spus.
-Şi o să vină şi la mine?
– Ştiu şi eu?
Toată seara fetiţa a fost agitată. Făcea ce făcea şi iar se ducea la fereastră să-şi privească omul de zăpadă:
– Să vii la mine, te aştept! I-a şoptit rugător micuţa şi s-a dus la culcare. A închis ochii,si obosită cum era a adormit imdiat… dar, deodată i se paru că cineva este langa patul ei.
– Hei, hei, trezeste-te! Sunt eu, Castronel, omul de zăpadă!
– Uauuu! Facu uimita fata.
– Cum ai ajuns aici? Şi cum de vorbeşti ?
– Fiindcă şi eu sunt un om, dar un om de zapadă care poate să vorbească, să cânte şi să danseze, şi-am venit fiindcă m-ai chemat:
Eu sunt omul de zăpadă
Şi sunt viu.Cine să creadă?
Ochii mei sunt doi tăciuni,
Dar te-asigur că sunt buni.
Ardei este nasu-n vânt,
Dar şi eu pot să strănut.
Iar cu gura desenată
Pot vorbi şi noaptea toată.
In cap port mereu castron
Pentru vrabii, bun de tron.
Am, picioare sub halat
Şi le mişc cum s-a-nserat.
M-ai chemat, sunt pregătit,
Dorinţe de-deplinit.
. AdevĂrat? Tu poţi îndeplini dorinţe? Ma poţi duce în Oraşul Oamenilor de Zăpadă? Te roooog!
– Sigur ca da. Plecăm chiar acum. Zise Castronel şi din bulgărele mare care-i alcatuia corpul, se desprinse o mâna care cuprinse cu blândeţe mânuţa fetiţei.
Fiindca fetiţa era doar în pijama si-n papucei, omul de zăpadă se opri o clipă, luă doi ţurţuri de la streaşină şi-i puse la picioarele fetiţei, apoi rosti:
-Richi-strichi-pixi-ioc
Ţurţuri hai intraţi în joc.
Ram-pam-bala-bum
Ghetuţe veţi fi acum!
Şi minune! In locul papuceilor erau acum niste ghetuţe strălucitoare şi călduroase. Apoi, omul de zăpadă, privind un nor ce tocmai trecea pe deasupra lor, îi strigă:
– Richi-strichi-pixi-ioc
Nor pufos să stai pe loc.
Ram-pam-bala-bum
Fă hăinuţe fetii-acum!
Indată, din norul pufos începură să cadă fulgi mari, care cum o atingeau pe fetiţă se lipeau unul de altul, îmbrăcând-o ca pe o adevarată prinţesă a zăpezii.
– Ham, ham, unde plecaţi? Merg şi eu cu voi.
– Miau, miau , şi eu vreau, şi eu vreau cu voi!
Omul de zăpadă dadu din cap aprobativ iar fetiţa, fară sa se mai minuneze că animăluţele ei vorbesc, bătu din palme fericită că-şi va avea alături micuţii ei prieteni.
Pe zăpada pufoasă, omuleţul desenă o stea, se aşeză în mijlocul ei şi invitându-şi prietenii lângă el, rosti privind spre zarea îndepărtată:
Stea frumoasă călătoare
Hai porneşte catre zare.
Zbori ca vântul şi ca gândul
Unde s-o sfârşi Pământul
Şi-o începe să se vadă
Unde-s oameni de zăpadă.
In timp ce vorbea, din marginile stelutei desenate crescu o pelicula ce transforma steaua intr-o adevărată capsulă de zbor.
– Hei, hei! – işi strigă Omul de Zăpadă noii prieteni – Decât să vă minunaţi atât, mai bine spuneţi şi voi o dată cu mine:
Richi-strichi-pixi-ioc
Printre stele facem loc
Ram-pam-bala-bum
Să zburăm cu toţi acum.
– Uraaa! A pornit! Zburăm! Si steluţa-capsulă trecea pe deasupra caselor cu o viteză uluitoare. Au trecut peste mări şi ţări, peste munţi şi câmpii, până au ajuns deasupra unui ţinut atât de alb şi sclipitor încât abia puteai privi.
Richi-strichi-pixi-ioc
Stea opreşte-te în loc
Ram-pam-bala-bum
O să coborâm acum!
Nici n-a apucat Omul de Zapadă să termine de zis cuvintele magice, că steaua s-a şi aşternut pe zăpadă, şi acum arăta la fel ca atunci când a fost desenată.
Intr-o clipă, în jurul călătorilor noştri se adunară o mulţime de oameni de zăpadă, veseli şi gălăgioşi:
– Castronel, Castronel ! a venit Castronel…
Se imbrăţişau, ţopăiau şi-şi aruncau în sus ciudatele lor căciuli.
– Dar cine e fetiţa aceasta cu ochi luminoşi, Castronel? Şi chiar aşa era, fiindcă de bucurie şi uimire, ochii fetiţei luceau ca două steluţe.
– E Lucia, fetita care mi-a facut trupul din zapadă, si care m-a rugat să-i arăt Oraşul Oamenilor de Zăpadă. Iar cele doua animaluţe sunt tovaraşii ei de joacă : căţelul Muţunache şi pisicul Moţonel.
– Ce căţeluş drăguţ! Si ce motănaş!
Bucuroşi de cunoştinţă, oamenii de zăpadă incepură să se prezinte pe rând:
-Eu sunt Nas în Vânt !Ia uitaţi-vă ce ardei roşu şi luuung imi infrumuseţează faţa. .
– Eu sunt Borţoşel.
– Pe mine ma cheamă Măturici.
Si tot aşa, timp de câteva minute se prezentară pe rănd:Morcovino , Piperuş , Ceaonel , Zgăibărică, Năsturel, Ochiosul, Şapcalete, Nădrăgilă, Dinţosul… fiecare motivandu-şi numele.
Lucia asculta uimită pe fiecare, bucuroasă tare că-şi face atâţia prieteni.
Porniră apoi toţi în alai să viziteze oraşul. Totul era alb, dar razele soarului ce străbăteu prin ferestrele norilor, făceau albul să sclipească in zeci de culori. Merseră pe o stradă largă străjuită de trotuare şi dincolo de ele căsuţe din zăpadă şi grădini cu flori de gheaţă. Si toate casele, erau locuite, ba erau chiar şi animăluţe acolo, şi magazine, şi şcoli, fireşte totul, totul numai din gheaţă şi zăpadă. Dintr-o cofetărie, un omuleţ ieşi in întâmpinare cu câte o ingheţată pentru fiecare.
– Castronel, de unde vin oamenii acestia de zăpadă?
– Din toată lumea. Noi stăm in curţile voastre atâta timp cât este zăpadă. Dar când vine căldura, şi zăpada se topeşte, noi ne strângem intr-o stea micuţă pe care o desenăm aşa cum ai văzut, spunem cuvintele magice pe care le-ai auzit şi venim în oraşul acesta unde devenim iarăşi aşa cum ne-au facut copiii şi aşteptăm iarna următoare, să ne intoarcem la voi.
– Cum aşa?
– Voi copiii faceti alt om de zăpadă. Acela va fi de fapt haina noastră cea nouă fiindcă ne vom scutura de zăpada veche si intrăm in cea noua.
– Asta inseamna ca la anul ai să vii din nou la mine Castronel?
– Sigur ca da. Vom petrece toată iarna împreună şi voi fi tovarăşul tău de joacă. Dar acum, hai să ne intoarcem acasă, fiindcă noaptea este pe sfârşite şi maine trebuie să fii la şcoală.
In grabă, cei patru plimbăreţi :Lucia, Castronel, Muţunache şi Moţonel, îşi luară rămas bun de la omuleţii de zăpadă , se urcară in steluţa desenată şi Castronel rosti cuvintele magice:
Richi-strichi-pixi-ioc
Printre stele facem loc
Ram-pa-bala-bum-
Vrem acasă chiar acum!
O smucitură puternică şi steaua porni, lăsând în urmă Oraşul Oamenilor de Zăpadă.
-Ham, ham, ham! Muţunache lătra furios foc.
– Miauuuu, miorlauuu! Mieuna şi motanul.
Faceau atata hărmălaie încât Lucia tresări. Se uită în jur şi nu pricepea nimic. Era in pat şi se facuse deja dimineaţa. Alergă la fereastră. In curte, Castronel era in acelaşi loc iar Muţunache alerga bietul pisic pe care-l prinsese la mâncarea lui.
O fi fost doar un vis, sau a fost adevarat?

Alfabetul în versuri – Litera V

A,Ă,B,C,D,E,f,G,H,I,Î,J,K,L,M,N,O,P,R,S,Ş,T,Ţ,U şi fiţi atenţi că vine V!

Îl prezint pe V acum.
Cum arată? Iată cum:
Două beţe alăturate
Jos se află-mpreunate
Însă sus sunt depărtate.
Acum pot să scriu cu el:
Vulpe, vacă şi viţel.
Vijelie, val-vârtej
Vine vântul ca un vrej,
Viforând vâlcelele,
Viscolind viroagele,
Vestind iarna cea geroasă.
Vino s-o privim din casă!