Parfumul unui poem

         La invitaţia specială  a prietenei mele

Mirela Pete

        , am ieşit puţin din tiparele blogului meu pentru a posta  o mică poveste  cu titlu impus:

                   PARFUMUL UNUI POEM

Noapte senină … luna pare că a pus stăpânire pe tot ţinutul Din raze, covor aşterne – lumină de argint şi de vis. Pâlpâind – parcă-s mărgele din afund ceresc, se trezesc rând pe rând luceferi , stele … cerul pare o mişcătoare mare de scântei…
Printre crengile cireşului înflorit, vântul sărută florile albe împrăştiind în noaptea albastră miros dulceag de primăvară…
Un băiat şi o fată, mână în mână s-au oprit vrăjiţi de ploaia de petale albe stârnită de jocul şăgalnic al vântului. .. privirile li se întâlnesc …
-„Oare stelele strălucesc sau ochii ei sunt plini de iubire?” rosteşte el în gând, îmbătat de amor…
Înfiorată fata închide ochii şi …
– „oh! Nu mai ştiu… oare vântul aleargă sau mâinile lui îmi mângâie obrazul? „
– „Mi-e dor de tine acum şi parcă simt pe buze mireasma sărutului tău , acum când cerul e-nflorit ca pomii din grădină, când luna îşi revarsă cald polenul de lumină… mi-e dor… eşti lângă mine .. şi mi-e atât de dor… „ continuă să se zbată bietele lui cuvinte nerostite…
– „ … aş vrea să-i spun, şi nu-i pot spune tot ce vrea inima să-i spună” striga şi gândul ei…
– Prin mâinile lor împreunate trec toate semnele de întrebare tainice despre iubire ,rămase încă fără răspuns, dar care acum veaneau de-a valma , tulburătoare, fior nemaîntâlnit,. fior visat. fior cântat în nopţi de iele…
Simţindu-se martor nedorit , luna se ascunde după un nor şi întunericul nopţii ascunde îmbrăţişarea feciorelnică şi visul se-nfiripă … torente de fior, două inimi bâtănd nebuneşte în ritmul eternului cântec al iubirii.
Am colindat prin poiană
Şi am cules flori albe,
Iar cu petalele ,
am scris lângă izvor numele lor,
să-l vadă căprioarele
când sărută însetate
lacrima de apă vie
ce picură din stâncă,
să-l privească şi luna
în nopţile senine,
şi stelele şi toată pădurea
cu freamătul ei să şoptească,
pe aripi de vânt,
în zori şi-n amurg
numele lor : un băiat şi o fată…
In aer pluteşte PARFUMUL UNUI POEM : mireasma florilor de cireş prinse în poemul iubirii  trăit sub bolta înstelată… .

Au mai scris despre Parfumul unui poem şi:

Mirela Parfumul unui poem. Les Fleurs du Mal

Rokssana : Parfumul unor poeme

Doru Vulturești Înmiresmarea Înșchiopătată

Florentina Covasna Parfum de poem

Lili Parfumul unui poem

 Gabi Poveste parfumată.Parfumul unui Poem Cântec

Lolita Parfumul unor poeme nemuritoare

Reclame

Gând închinat mamei

In urmă cu mulţi ani, când Adrian, băiatul nostru cel mare era în primul an de liceu, am fost invitată de profesorul de română să asist la o oră pe care urma să o tină la clasa in care era si Adrian. Am intrat o dată cu profesorul in clasa si m-a invitat să iau loc in una din bancile libere. A facut prezenţa, apoi a scos teancul de lucrări pe care le corectase. Tema fusese ca fiecare elev să scrie o scurtă povestire despre ceva care a produs cea mai mare emotie asupra lor. Nu le notase, doar le citise. Inapoindu-le a cerut câtorva elevi să le citească colegilor. Ultimul a citit Adrian. Eram emotionată si curioasă totodată . Baiatul m-a privit, a roşit uşor şi început să citească, ceea ce voi reda mai jos, fără să şterg sau să adaug vreun cuvânt:
GÂND ÎNCHINAT MAMEI
A fost odată… ca un vis urât o operaţie grea. Nu ştiu cât a durat, nu ştiu cât de dramatică a fost lupta între viaţă şi întunericul etern, ştiu doar că viaţa a învins! Când am deschis ochii, în stânga un perfuzor lăsa să curgă în venele mele picăturile de viaţă. Lângă pat, în genunchi, cu ochii umezi, cu mâinile pe mâna mea, era mama. Razele soarelui pătrundeau prin fereastră şi-i luminau chipul. In nemişcarea ei părea o icoană! Cu puterile mele slabe, subjugate încă narcoticului, am mişcat buzele şi cu un murmur am şoptit întâiul cuvânt învăţat: MAMA! Era o chemare, un strigăt de ajutor şi răspunsul l-am primit cu tot trupul asemeni unui torent de apă vie. Şoapta mea a avut darul să învie chipul împietrit în aşteptare: faţa mamei inundată de dragoste, putere de sacrificiu şi dăruire, era mai luminoasă ca soarele şi-am înţeles că eu, copilul, eram de fapt viaţa ei în acel moment. Eram din nou o singură fiinţă!
Am inchis ochii şi am revăzut:
mama, creindu-mă viaţă din viaţa ei;
mama, hrănindu-mă la sânul ei;
mama, învăţându-mă să spun primul cuvânt;
mama, îndemnându-mă să fac primul pas;
mama, dezmierdându-mă;
mama, veghindu-mi somnul;
mama, pregătindu-mi emoţionată prima uniformă de şcolar;
mama, arătându-mi ce e bine şi ce e rău şi acum din nou,
mama, acum în clipa cea grea, mama cu mine, şi-n sufletul meu, suferind poate mai tare ca mine, aşteptând într-o încordare supraomenească să deschid ochii, ca apoi să aibă totuşi puterea să zâmbească, să-mi dea tăria şi încrederea că totul va fi bine.
Femeia, fiinţa care a perpetuat viaţa pe pământ de mii şi mii de ani, îşi primea în clipa aceea, prin fiinţa mamei mele, prinosul recunoştinţei, stima şi respectul pentru toate acele calitaţi pe care le are şi care dau sensul real al vieţii.
Cu veneraţie sărut mâna mamă!
Profesorul s-a ridicat de la catedră făcând elevilor semnul de a-l urma şi un ropot de aplauze a acoperit suspinele mele pe care in zadar incercam să le opresc.

Era 8 martie şi a fost cel mai frumos cadou pe care l-am primit vreaodată.

Intâiul TE IUBESC

 

O fi „Valentine’s day” sărbătoare împrumutată, dar până la urmă, ce este rău că ne-am mai creat un prilej de uita o zi de necazurile şi grijile cotidiene pentru a ne aminti de sentimente mai frumoase, făcute să dea sens vieţii, aşa cum nimeni nu o face mai spectaculos decât IUBIREA.? Mahatama Gandi spunea: ” Viaţa nu înseamnă doar să mărim viteza. Este mai greu să învingem pasiunile invizibile, decât să cucerim lumea cu arme vizibile. Este legea iubirii, CEA CARE CONDUCE OMENIREA. In focul iubirii şi fierul cel mai tare se înmoaie”…
Şi orice vârstă am avea, nu putem să nu gândim furaţi de amintiri, la cele mai frumoase momente pe care ni le-a oferit IUBIREA.. Nici eu nu scap – şi nici nu vreau să scap! – de amintiri. Cu nostalgie, am luat din cufărul uitat de vreme, jurnalul meu de adolescent şi cu emoţie l-am răsfoit… m-am oprit la pagina în care descriam întâiul TE IUBESC. Am citit şi încă o dată am înţeles că nu numai vremurile se schimbă ci şi modul de a trăi sentimentele… Dar nu mai spun nimic, voi copia cu fidelitate, fără să fac nici o modificare, fiecare cuvânt din jurnal…
Să o datez? Nu are rost! Este mult, foarte mult de atunci…

…Este târziu şi noaptea-şi ninge scurgerea timpului prin veacuri..
Ca o inimă de foc – luna a despicat parcă cerul in doua si mii de fire luminoase au prins să ţeasă cu pulbere de stele vraja noptii. Iat-o! Maiestuoasă si indiscretă, a pătruns si prin fereastra mea, presărând argint pe pagina jurnalului meu unde cu inima văpaie, încerc să aştern deopotrivă, sufletul meu si vraja nesfârşită a acestei zile, zi cum alta nu a mai fost.
Am trait-o ca pe o clipă, sau poate o eternitate…. oricum timpul si spaţiul s-au contopit când azi, in ochi de pădure, in grupul zgomotos de prieteni cu care am venit aici în excursie, a apărut EL şi în fugă, încercând să prindă un fluture imaginar s-a apropiat mult de mine şi aşa, ca să aud numai eu mi-a şoptit : TE IUBESC. Intâiul TE IUBESC ! Mi-o spunea chiar El, băiatul pe care în taină îl iubeam şi nu îndrăzneam să-i spun… şi atunci….atunci….am incremenit si eu, si cerul, si pădurea… Intre iarba si soare nu am mai vazut decât sufletul său ca o chemare , asemeni cântecului alb ce se naste dimineata pe buzele trandafirilor. Mi-am privit mâinile ce-mi tremurau de atâta infiorare si am simtit ca-n palme am inima lui ca o petala de crin pe care un zâmbet de copil a aprins nesfârşite curcubee de sărbătoare. Mi-a fost imposibil să rămân alături de colegii mei. M-am desprins pe neobservate de grup şi tulburată, am colindat prin pădure si am cules flori albe, iar cu petalele lor am scris numele noastre sa le vada luna sub ploaie de stele in noptile senine şi toata padurea cu freamatul ei sa le soptească, să fie purtate pe aripi de vint in zori si-n amurg ca să afle lumea toată cât sunt de fericită…
Inima a mea cânta şi eu alergam o dată cu ea prin padure, imbătată de atâta fericire … crengile copacilor imi atingeau faţa intr-o caldă dezmierdare, iar florile îsi deschideau petalele bucurindu-se odată cu mine. Am ajuns la marginea lacului albastru de atâta cer răsfrânt. Am privit pe oglinda apelor si am găsit inflorită acolo seninătatea găndurilor LUI. M-a invăluit zborul pescăruşilo, fosnirea lor calda si am simtit aripa dragostei unduind albă. Oriunde priveam găseam ceva din sentimentele Lui ce alergau spre mine din visele atâtor seri când mi-am imaginat cum ar fi să-mi spună că mă iubeşte. Am început sa valsez cu ochii închişi dupa cântecul inimii mele … un-doi -trei, un-doi-trei…
Deodată am simţit paşi apropiindu-se… era El ! Am deschis ochii şi s-a oprit. Ne-am privit în tăcere câteva clipe în care inimile noastre băteau parcă asemeni unor clopote ce vestesc o zi de sărbătoare. Am făcut amăndoi în acelaşi timp primul pas… şi-ncă unul… ne-am atins mâinile… vântul mi-a venit în ajutor şi mi-a acoperit roşeaţa obrajilor, cu părul ce mi-l răvăşea şăgalnic…. Cu o atingere abia perceptibilă, El mi l-a îndepărtat lăsându-mi descoperită iarăşi faţa. Am închis ochii şi-n clipa următoare am simţit miracolul iubirii adolescentine împlinit: pentru o secundă, buzele noastre s-au atins într-o înfiorare copleşitoare. Din nou timpul s-a oprit în loc… valuri de căldură m-au făcut să-mi simt de ceară trupul de fecioară. Inimile noastre se contopeau într-un singur cânt… pluteam , pluteam amândoi în vis… simţeam că mă pierd de tot, că n-am să mai pot deschide ochii… dar…. chemarea colegilor ne-a readus pe pământ. Ne-am prins de mână şi-am alergat fericiţi spre ceilalţi….
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Gata, noaptea s-a sfărsit, luna s-a retras luându-si tot argintul pe care il presărase aseară pe caietul meu, si odata cu el : taina mea ce nu va mai fi taină, pentru că in nopţile următoare o vor sti toti astrii si tot universul va vibra de iubire!

Acum mă întreb şi vă întreb:
cum ar fi primavara fara ploaia de petale albe ce inundă livezile sau fară simfonia de culori ce cânta pe pajisti ?
cum ar fi iarna fară florile de gheaţa risipite in fereastră ?
cum ar fi marea cea albastră fara valurile ei inspumate şi fară zborul zglobiu al pescarusilor?
cum ar fi cerul fară oceanul lui de stele si fară farmecul lunii in noptile senine?
CE GUST ŞI CE CULOARE AR AVEA VIAŢA FĂRĂ IUBIRE ?

  … Şi, amintiţi-vă şi voi:Mirela, Teo, Cristi, Carmen, Vania, Cati, Elisa, Zamfir, Nea Costache, Silavaracald, Gabriela-Elena, Daniela


Si totuşi… e adevărat

   Impreună din totdeauna, aşa-i ştiu pe badea Gheorghe şi lelea Ioana. N-au avut copii, dar curtea lor a fost mereu plină de gălăgia nepoţilor din partea fraţilor lor. Ba veneau şi copiii vecinilor, fiindcă lelea Ioana  nu numai că-i lăsa să se joace prin curte cu animăluţele puiandre, dar le facea şi nişte turtişoare  cu magiun de struguri de nu te mai săturai. Badea Gheoreghe le făcuse un leagăn maaaare în care toată ziua era câte un prichindel:
 – Fă-mi vânt mai tare bade Gheorgheeee! Şi el se executa râzând din toată inima, ameninţând puştiul că o să-l ridice până la cer. Badea Gheorghe îi privea pe toţi mândru şi spunea tuturor arătând spre copii:
– Ei sunt măi oameni, toiagul meu de bătrâneţe!
Şi ce gospodărie inchegată avea badea Gheorghe şi lelea Ioana ! Animale, viţă de vie, legume şi zarzavaturi de toate felurile, iar în faţa casei, tufele de trandafir parcă spuneau povestea frumoasă a celor doi. In fiecare zi de sărbătoare religioasă îi vedeai mergând ţanţoşi unul lângă altul spre biserică. In tinereţe, erau nelipsiţi de la hora din sat sau de la nunţi ori cumetrii… şi cine juca mai cu foc ca ei doi? Nimeni. Să-i tot priveşti !
Dar anii au trecut şi bătrâneţea i-a învăluit cu toate neajunsurile ei. Treptat, treptat n-au mai putut să ingrijească nici ograda şi nici grădina. Aveau doar un căţel şi o pisicuţă care se încurca toată ziua printre picioarele lor obosite. Au apelat la nepoţii ce-au crescut în curtea lor odată cu tufele de liliac care acum aproape că acoperă casa. Şi-au venit. Toţi. S-au aşezat în jurul mesei pe care cu mare efort dar multă dragoste, lelea Ioana a pus minunatele ei turtişoare cu care bucurase odinioară copilăria dragilor ei, dragi nepoţei….
Au început discuţiile.
– Dacă trebuie să ingrijim de voi trebuie să daţi în scris cui şi ce daţi, au zis aproape in cor nepoţii.
După certuri care păreau că nu se mai termină a rămas hotărât: două nepoate de la fraţi diferiţi vor fi desemnate moştenitoare, urmând ca ele să-i ingrijească. In zilele următoare s-au făcut actele şi când totul a fost gata nepoatele au ajuns la concluzia că nu pot împărţi casa fizic, deci trebuie să o vândă şi au considerat că nu mai este cazul să aştepte plecarea spre cele veşnice a bătrânilor.
– Bine, dar cu noi cum rămâne? au întrebat cei doi.
Şi răspunsul a venit direct, ca un trasnet deasupra capului: păi aşa cum vom împărţi banii: jumate-jumate! Dintr-o dată cei doi nu mai erau decât două obiecte uzate, pe o nedreaptă, nemiloasă şi josnică tarabă.
– Cum adică, intrebară îngroziţi, refuzând să înţeleagă grozăvia .
– Ce nu este de înţeles ? S-au oţărât nepoatele: baba, la una din noi, moşul, la cealaltă!
– Un nor întreg a căzut pe capul bătrânilor şi o ploaie de lacrimi le-a astupat şi vocea şi-n timp ce cu sânge rece cea mai grăbită făcea bagajul bătrânului, cei doi se asezară pe pat unul lângă altul fără să poată înţelege că este adevărat tot ce se întâmplă,tremurând şi cu priviri asemeni ciutelor hipnotizate de ochii fioroşi ai animalului de pradă înainte de a le sfâşia. Doar suspinele şi uneori rugăminţile fără răspuns, mai spărgeau monotonia zgomotului produs de strângerea lucrurilor. Dar…
– Gata, moşule , hai acasă că este târziu şi trebuie să dau la animale…
– Dar… Ioana, Ioana nu poate să doarmă singură. Ii e frică noaptea. Nu pot s-o las. Ea… se ghemuieşte şi acum să mă simtă lângă ea… nu se poate… eu…
– Eu nu pot s-o iau acum pe babă că deocamdată n-am unde s-o culc.
– Aoleeoooo, păcatele mele, nu-l lua pe Gheorghe… măi maică, măăăă… lasă-ne să murim amândoi aicea singuri, cum o da Dumnezeu, dar numai lasă-ne pe amândoi… se tânguia lelea Ioana, smulgându-şi basmaua din cap.
– Stii ce, eu n-am timp să vă aud pe voi acum cum vă prostiţi ca ăia tinerii. V-a găsit dragostea ! Phiu!
Dintr-o dată, cu faţa parcă împietrită de strigătul rămas nestrigat, lelea Ioana, cu lacrimile curgând şuroaie, cu glas abia auzit, parcă murmurat, ca şi cum ar fi spus o rugăciune: vezi mamă – şi glasul ei a căpătat vibraţii de o nesfîrşită duioşie – vezi mamă că Gheorghe când e răcit bea ceai de tei şi să-i pui rachiu pe un ştergar la gât.. şi.. lacrimile n-au mai lăsat-o să vorbească. A intins mâna spre omul ei…
– Ioanăăăăă … a strigat izbucnind în plâns şi badea Gheorghe, prinzând mâna întinsă spre el… o mână care de la o secundă la alta devenea mai rece….
O lumânare aprinsă… şi-n drumul spre veşnicie, lelea Ioana a rămas cu mâna în mâna lui Gheoirghe al ei, până când au luat-o s-o pregătească pentru lunga călătorie spre ceruri, fiindcă aici pe pământ nu a vrut să se despartă de omul ei.

Aici s-a sfârşit o poveste, din nefericire,
adevărată.

Pentru Adrian Păunescu

Am preluat de pe blogul http://lakeoftears.wordpress.com versurile de mai jos ce exprimă o parte din  ceea ce gândesc mulţi dintre cei care l-au apreciat şi iubit pe Adrian Păunescu. Proprietarul blogului , Nevermore (Răzvan Nicula), prin tot ceea ce a postat  pe parcursul a doi ani demonstrează un uriaş talent condamnabil de nefolosit. Vă recomand să-i răsfoiţi paginile scrise în 2008 şi 2009.

Poem pentru un poet plecat (lui Adrian Paunescu)

Te du, Caron aşteaptă-n port
Să îţi vâslească spre mai bine;
Grăbite hiene te-au dat mort
Uitând, însă, să se-nchine.

Lor le-ai trimis salutul cordial
Împovărat de suferinţă,
Trăind un ultim fapt banal –
Plecarea plină de cuviinţă.

Eu nu vin să-ţi văd ochii goi,
Ca pelerin nu vreau să ştiu
Cum tu plecat-ai dintre noi
Înveşmântat doar în sicriu,

Nu vin să-ţi aflu gura mută,
Nici pieptul mare azi tăcut,
Nu-mi place linişte-aşternută
De când te-ai aşezat pe scut.

Te-oi ţine-n pagini gălbejite
Aşa cum te cunosc de mult –
Izvor de versuri îndrăgite,
De rimă, nesecat tumult –

Ştiind că nu te-or mai atinge
Prea-despicate limbi şerpeşti –
Otrava lor deja se stinge
Şi vei începe să trăieşti,

Şi porţi de alţii zăvorâte,
Sub pumnu-ţi aprig, ca de fier,
Şi-or pierde balamalele urâte
Când tunetu-ţi va răsuna din cer.

Atunci vei sta unde ţi-e locul,
Pe-altar în cuget şi simţire,
Căci versul tău ne e ca focul
Furat, cândva, de la dumnezeire.

Te voi păstra aşa cum se cuvine
În suflet şi în miezul amintirii;
Te du spre ceruri mai senine
Căci ţi-a venit sorocul nemuririi

GELOZIA

Zilele trecute, am citit pe blogul prietenului meu online  World of Solitaire o postare  în care abordarea temei este excelent făcută.  Nu numai  stilul  şi  povestirea  in sine  m-au impresionat ci şi mesajul  pe care reuşeşte  să îl transmită, fapt care m-a determinat să las un comentariu în versuri încercând astfel să subscriu acestei admirabile povestiri , comentariu  pe care mentorului meu spiritual (dacă aţi presupus că bunicile nu au mentori, vă înşelaţi)  mi-a sugerat să-l postez pe blogul meu, dându-i statut de poezie.

Deci , GELOZIA, acesta fiind şi titlul postării ce m-a inspirat

Gelozia, bat-o vina!
Mă-ntreb care-i pricina
De-l cuprinde şi pe om
Şi-l transformă în neom?

O fi demon, o fi viciu
Sau cumva numai capriciu,
Egoism sau o belea,
Oricum este piază rea.

N-o-nţeleg şi n-o aprob:
O consider un microb,
Care trebuie tratat
Şi urgent înlăturat.

     

Printre munti

  Imi place şi nemărginirea mării cu valurile ei înspumate, dar dacă este să aleg intre mare şi munte, fără să stau pe gânduri, aleg muntele. In faţa măreţiei masivelor muntoase mă plec cu inchinăciune şi sunt fericită de câte ori paşii mă poartă pe cărările umbrite de brazi . Imi place să cred că si muntii mă iubesc, ba chiar cred cu tărie, mai ales de cănd m-au întâmpinat  desenând pe cer cu rasuflarea lor , o inimă imensă plutind pe un norişor:

Brazii  freamătă simţindu-mi bucuria revederii:

râurile îmi spun grăbite poveştile culese in timpul în care nu ne-am văzut:

 O multime de indicatoare turistice mă pun în încurcătură: ce traseu o fi mai frumos? Pe care să îl aleg? Pe toate… pe rând!

  Fiecare loc îmi oferă imagini de neuitat! Priviţi:

   Florile printre care am mers mi-au povestit câte inimi au cucerit. Vă las să  alegeţi pe cea mai convingătoare:

sau poate aveţi altă preferinţă:

aşa?

sau aşa?

dar acestea?

şi dacă nu v-aţi hotărât încă, vă ofer eu:

cu toţi stropii mei de suflet, de aici, din inima munţilor: