o poezie fără titlu şi autor incert

Probabil are un titlu, dar eu nu îl ştiu… s-a întâmplat în urmă cu vreo doi-trei ani:
Eram toţi ai casei sub umbra unui nuc mare, fiecare cu preocuparea sa: o carte, un ziar, copiii cu joaca. La un moment dat, observ că nepoţii, aflaţi acolo, râdeau complice uitându-se pe furiş la tata, pe atunci în vârstă de 92 de ani. Am intuit că motivul hazului lor era bătrânul şi firesc, i-am apostrofat, dar spre surprinderea mea, chiar el le-a luat imediat apărarea motivându-i foarte plauzibil. Am tăcut contrariată. Ceva mai târziu, tata mi-a dat o foaie de hartie pe care scrisese versurile de mai jos. Era prea trista poezia si pentru ca nu doream sa-mi vadă lacrimile, după ce am citit-o, n-am comentat-o şi nici nu l-am întrebat dacă poezia îi aparţine sau are un alt autor. Am pus-o intr-o carte şi am uitat de ea. Azi, din întâmplare am regasit-o, am recitit-o şi ca şi atunci, am avut o strangere de inimă fiindcă nu este o poezie oarecare ci un mesaj cutremurator de real. Aş fi vrut să pot spune cu certitudine cine a scris-o, dar tata, trăind simultan în două lumi paralele: real şi imaginar, nu a putut să mă convingă acum, când întrebându-l mi-a spus că-i aparţine, deşi a fost cadru didactic şi a cochetat cândva destul de merituos cu poezia. L-am întrebat ce titlu i-a pus. M-a privit … nu ştiu cum, uşor mirat, uşor stânjenit, uşor mustrător şi a ridicat din umeri parca întrebându-mă : „ce importanţă mai are acum?” după care şi-a mutat privirea nesfârşit de tristă, undeva… în gol. Iată versurile:

Se schimbă vremea scumpă şi suntem azi bătrâni,
Simţim ca nu mai suntem – pe unde-am fost – stăpâni.
Copiii noştri astazi, nu ne mai iau in seamă,
Iar fiii lor, nepoţii, de mult nu mai au teamă.
Lipsiţi de cuviinţă şi fără de cruţare,
Işi fac cu ochii semne, vorbind de tata-mare.
Mă fac că nu vad asta, deşi le văd pe toate
Şi ploapele de lacrimi se lasă rezemate.
Noi suntem musafirii intârziaţi oleacă,
Pe care toţi i-aşteaptă sa plece … şi nu pleacă…

Reclame

Maine… e o noua zi

As indrazni sa spun ca optimismul a fost cel care m-a ajutat sa trec peste multe obstacole, unele ce pareau chiar de netrecut. Si totusi … am si eu momentele mele – trecatoare, ca ploile de vara – cand simt ca ma prabusesc; cedez o clipa-doua, dupa care ma adun dintre cioburile de tristete risipite si pornesc din nou la drum. Azi , da…
… din gradina anilor, azi am cules sfatul florilor inspumate de valurile de timp si mi-am smuls toate pansamentele cu care vremea incerca in zadar sa-mi oblojeasca ranile; am lasat durerea sa curga sarata si lipicioasa manjindu-mi obrajii… as vrea sa ma nasc din nou… sunt un pescarus cu aripi de neliniste si strabat nemarginirea; as vrea sa zbor catre un tinut de frumusete, de liniste, de iubire… ce adanc si limpede e cerul: parca ar fi o mare de lacrimi in care imi scald aripile obosite de zbor.
As vrea sa stiu o tara unde primavara e vesnica, unde florile nu se ofilesc niciodata si soarele zambeste mereu. De ce mor stelele si visele apun la revarsatul zorilor? de ce au nascocit oamenii plansul si durerile? De ce?
Plang stresinile… plang ochii mari ai timpului! In vis, o clipa rasare speranta precum o bataie stinghera de aripi si apoi… apoi totul ramane asa cum a fost.
Gandesc ca trecem prin viata cu idealurile noastre, cu visele si gandurile nostre, cu certitudinile si incertitudinile noastre, cu bucuriile si necazurile noastre in cautarea unui tarm, in cautarea unui vis, in cautarea unui adevar, in cautarea unui om si atunci cand in sfarsit ajungem la ceeace am dorit, constatam ca este .. prea tarziu.

Maine… e o noua zi.

Un batrin si patru ieduti

 , maci si iezi 014       

Azi, fiindca am facut o prajitura buna, m-am gindit sa-i duc si lui nea Marin, batrinul si inteleptul meu vecin. Am trecut repede la fapte. Strig la poarta, cum este obiceiul la tara, si-l vad pe nea Marin ca se indreapta sa-mi deschida. Avea o fata asa abatuta ca fara protocolara formula de salut l-am intrebat ingrijorata ce a patit. Odata cu raspunsul, lacrimile au inceput sa i se rostogoleasca pe fata lui brazdata de trecerea anilor:
– Hai, hai sa vezi si dumneata cu ochii dumitale!
Mergeam tacuta in urma lui, neindraznind sa-l mai intreb ceva. Desi sint multi ani de cind i s-a prapadit nevasta si este nevoit sa poarte povara vaduviei, nea Marin nu pare sa-si arate cei 84 de ani  batuti pe muchie. Cit este ziulica de mare trebaluieste prin gospodarie.
Am mers pe aleea strajuita de bujori si stinjenei si-am intrat in ograda. A deschis portita unui tarc si inecindu-se in suspine mi-a aratat patru iezisori de toata frumusetea si vorbele ce au urmat n-am inteles daca mi-au fost adresate mie, iedutilor, sau pur si simplu vorbea singur:
-„Uite-i ma, uite orfaneii ma. I-a adus pe lumea asta alalteieri mamica lor si ieri a luat-o Dumnezeu. Mai Doamne! Cum ii cresc eu acuma, cum? Uite-i ma ca vin la mine, uite ma, ca-mi cer lapte, eu sint mamicuta lor. Of, of!”
L-am potolit cu greu din plins.Mi-a povestit cum nu s-a mai putut ridica biata caprita, cum si-a sprijinit capul in miinile sale, cum gemea asemeni unui om si cum i-a simtit ultima rasuflare tinind-o in brate, cum iezisorii nu s-au dezlipit de ugerul mamei lor pina cind n-au luat-o de acolo. Povestea si mingiia iedutii cu o blindete si duiosie pe care micutele animale cu siguranta o simteau fiindca se inghesuiau miscind bucurosi din codita, sa-i fie cit mai aproape, sa se cuibareasca linga el. Nea Marin, uitind parca de mine, a luat o sticluta cu lapte avind o tetina atasata si cu miscari domoale, mingiindu-i si vorbindu-le neincetat ca unor copilasi i-a hranit pe rind. N-am indraznit sa-l intrerup. O bunatate nesfirsita emana intreaga lui fiinta si fara voie, citeva lacrimi mi s-au strecurat pe sub gene. Era absolut impresionant.
M-a rugat sa le fac o fotografie, ca de n-or rezista, macar sa-i aiba in poza, sa arate la toata lumea patru iezisori facuti de o singura caprita.
L-am intrebat de ce nu a chemat doctorul veterinar si-am regretat amarnic ca n-am gindit inainte sa deschid gura pentru ca simbata si dumineca nici vorba de medic veterinar in asa comuna mare, iar in celelate zile il gasesti – daca-l gasesti – intre orele 8 si 15.
Mi-a raspuns scurt cu tristete si resemnare, fara sa se revolte, fara sa invinuiasca pe cineva:
-„N-am avut pe cine. Ce sa fac? Asa a vrut Dumnezeu”.
N-am mai zis nici eu nimic, stiind ca orice as fi zis nu i-as fi putut alina suferinta. Am scos niste bani din buzunar si i-am intins spunindu-i sa le cumpere iedutilor lapte citeva zile. A inceput din nou sa plinga:
-„Ii iau ca n-am o zi-doua, cit o dura pina mi-o veni pensia, ca si p-ala de azi l-am luat pe datorie. Sa vii sa-ti dau cirese cind s-or coace, ca altceva n-am, taica”.
Si-a sters lacrimile, a inchis portita tarcului, s-a mai uitat o data la ieduti si a oftat atit de adinc incit mi s-a zbirlit pielea !
Secolul XXI ???