Si totuşi… e adevărat

   Impreună din totdeauna, aşa-i ştiu pe badea Gheorghe şi lelea Ioana. N-au avut copii, dar curtea lor a fost mereu plină de gălăgia nepoţilor din partea fraţilor lor. Ba veneau şi copiii vecinilor, fiindcă lelea Ioana  nu numai că-i lăsa să se joace prin curte cu animăluţele puiandre, dar le facea şi nişte turtişoare  cu magiun de struguri de nu te mai săturai. Badea Gheoreghe le făcuse un leagăn maaaare în care toată ziua era câte un prichindel:
 – Fă-mi vânt mai tare bade Gheorgheeee! Şi el se executa râzând din toată inima, ameninţând puştiul că o să-l ridice până la cer. Badea Gheorghe îi privea pe toţi mândru şi spunea tuturor arătând spre copii:
– Ei sunt măi oameni, toiagul meu de bătrâneţe!
Şi ce gospodărie inchegată avea badea Gheorghe şi lelea Ioana ! Animale, viţă de vie, legume şi zarzavaturi de toate felurile, iar în faţa casei, tufele de trandafir parcă spuneau povestea frumoasă a celor doi. In fiecare zi de sărbătoare religioasă îi vedeai mergând ţanţoşi unul lângă altul spre biserică. In tinereţe, erau nelipsiţi de la hora din sat sau de la nunţi ori cumetrii… şi cine juca mai cu foc ca ei doi? Nimeni. Să-i tot priveşti !
Dar anii au trecut şi bătrâneţea i-a învăluit cu toate neajunsurile ei. Treptat, treptat n-au mai putut să ingrijească nici ograda şi nici grădina. Aveau doar un căţel şi o pisicuţă care se încurca toată ziua printre picioarele lor obosite. Au apelat la nepoţii ce-au crescut în curtea lor odată cu tufele de liliac care acum aproape că acoperă casa. Şi-au venit. Toţi. S-au aşezat în jurul mesei pe care cu mare efort dar multă dragoste, lelea Ioana a pus minunatele ei turtişoare cu care bucurase odinioară copilăria dragilor ei, dragi nepoţei….
Au început discuţiile.
– Dacă trebuie să ingrijim de voi trebuie să daţi în scris cui şi ce daţi, au zis aproape in cor nepoţii.
După certuri care păreau că nu se mai termină a rămas hotărât: două nepoate de la fraţi diferiţi vor fi desemnate moştenitoare, urmând ca ele să-i ingrijească. In zilele următoare s-au făcut actele şi când totul a fost gata nepoatele au ajuns la concluzia că nu pot împărţi casa fizic, deci trebuie să o vândă şi au considerat că nu mai este cazul să aştepte plecarea spre cele veşnice a bătrânilor.
– Bine, dar cu noi cum rămâne? au întrebat cei doi.
Şi răspunsul a venit direct, ca un trasnet deasupra capului: păi aşa cum vom împărţi banii: jumate-jumate! Dintr-o dată cei doi nu mai erau decât două obiecte uzate, pe o nedreaptă, nemiloasă şi josnică tarabă.
– Cum adică, intrebară îngroziţi, refuzând să înţeleagă grozăvia .
– Ce nu este de înţeles ? S-au oţărât nepoatele: baba, la una din noi, moşul, la cealaltă!
– Un nor întreg a căzut pe capul bătrânilor şi o ploaie de lacrimi le-a astupat şi vocea şi-n timp ce cu sânge rece cea mai grăbită făcea bagajul bătrânului, cei doi se asezară pe pat unul lângă altul fără să poată înţelege că este adevărat tot ce se întâmplă,tremurând şi cu priviri asemeni ciutelor hipnotizate de ochii fioroşi ai animalului de pradă înainte de a le sfâşia. Doar suspinele şi uneori rugăminţile fără răspuns, mai spărgeau monotonia zgomotului produs de strângerea lucrurilor. Dar…
– Gata, moşule , hai acasă că este târziu şi trebuie să dau la animale…
– Dar… Ioana, Ioana nu poate să doarmă singură. Ii e frică noaptea. Nu pot s-o las. Ea… se ghemuieşte şi acum să mă simtă lângă ea… nu se poate… eu…
– Eu nu pot s-o iau acum pe babă că deocamdată n-am unde s-o culc.
– Aoleeoooo, păcatele mele, nu-l lua pe Gheorghe… măi maică, măăăă… lasă-ne să murim amândoi aicea singuri, cum o da Dumnezeu, dar numai lasă-ne pe amândoi… se tânguia lelea Ioana, smulgându-şi basmaua din cap.
– Stii ce, eu n-am timp să vă aud pe voi acum cum vă prostiţi ca ăia tinerii. V-a găsit dragostea ! Phiu!
Dintr-o dată, cu faţa parcă împietrită de strigătul rămas nestrigat, lelea Ioana, cu lacrimile curgând şuroaie, cu glas abia auzit, parcă murmurat, ca şi cum ar fi spus o rugăciune: vezi mamă – şi glasul ei a căpătat vibraţii de o nesfîrşită duioşie – vezi mamă că Gheorghe când e răcit bea ceai de tei şi să-i pui rachiu pe un ştergar la gât.. şi.. lacrimile n-au mai lăsat-o să vorbească. A intins mâna spre omul ei…
– Ioanăăăăă … a strigat izbucnind în plâns şi badea Gheorghe, prinzând mâna întinsă spre el… o mână care de la o secundă la alta devenea mai rece….
O lumânare aprinsă… şi-n drumul spre veşnicie, lelea Ioana a rămas cu mâna în mâna lui Gheoirghe al ei, până când au luat-o s-o pregătească pentru lunga călătorie spre ceruri, fiindcă aici pe pământ nu a vrut să se despartă de omul ei.

Aici s-a sfârşit o poveste, din nefericire,
adevărată.

Reclame

Mostenirea

 –  Domnişoară, aveţi o telegramă. Au fost cuvintele cu care m-a întâmpinat poştaşul. Am parcurs-o în grabă: Bunicul este bolnav. Te aşteaptă. Vino urgent, direct la căsuţa din pădure. Mama
Încerc un sentiment de reproş. Iarna este pe sfîrşite şi din vară nu am mai fost la bunicul. Oare ce i s-o fi întâmplat?
Am mers imediat la gară şi am urcat in primul tren spre satul la marginea căruia începe cea mai frumoasă pădure: pădurea în care îşi are căsuţa, bunicul meu pădurarul. Gândurile îmi sunt împrăştiate. Nostalgia mă cuprinde pe măsură ce mă apropii de locurile primei copilării şi a frumoaselor vacanţe. In sat am ajuns odată cu întunericul. Aici iarna încă zăbovea şi m-am bucurat. M-am bucurat pentru că ningea. Ningea cu fulgi mari şi deşi aşternând pe pământul îngheţat, un strat gros de zăpadă în care paşii se afundau uşor, dându-ţi senzaţia unei ciudate treceri printre nestemate, fiindcă într-adevăr, zăpada avea în lumina becurilor, sclipirea pietrelor preţioase.
Am ramas peste noapte la nişte prieteni. Stam în cameră învăluită în întunericul nopţii ce-mi dădea siguranţa singuratăţii absolute şi mă bucuram pentru că doream să fiu solitară în gândurile mele ce fugeau cu o repeziciune fantastică de la trecut la viitor şi de la viitor la trecut, ocolind cu prudenţă prezentul. Nu vroiam să ma gândesc la boala bunicului. Imi plăcea să-mi amintesc de zilele când ţinându-mă în braţe, bunicul îmi dezvăluia tainele pădurii: când mă învăţa cum să găsesc drumul pierdut, cum să mă împrietenesc cu animalele, sau cum să recunosc steaiua polară. Bunicul m-a învăţat să ascult şi să înţeleg şipotul izvoarelor şi foşnetul frunzelor, el m-a învăţat să recunosc fiecare pasăre şi fiecare floare. Fiecare copac avea povestea lui pe care bunicul o ştia şi mi-o spunea. Îl ascultam fascinată şi-mi amintesc cum doream ca vacanţele să nu mai ia sfârşit. Totuşi trebuia să plec şi-atunci aveam impresia că sunt o frunză care se desprinde de crenguţa ei. Plecam privind mereu înapoi şi-l vedeam pe bunicul stând în acelaşi loc, ca un copac, privind cu tristeţe şi neputinţă frunza pe care vântul deja i-o furase.
De fiecare dată simţeam cum dorea din tot sufletul să rămân şi era ca o mângâiere pentru mine, pentru ca ştiam că întotdeauna mă va aştepta cu drag şi că fiecare revenire a mea va fi o nouă călătorie prin Ţara Basmelor, pentru ca intr-adevăr, cu bunicul de mână, pădurea nu putea fi altceva decât o carte cu poveşti: intram pe ţinuturile celor şapte pitici, căutând să zărim printre copaci căsuţa in care Albă ca Zăpada incă locuia acolo, treceam hotarul uriaşului Periferigerilerimini şi mergeam cu grijă să nu ne simtă, mergeam chiar pe cărarea pe care nu chiar aşa demult Scufiţa Roşie a întâlnit lupul, continuam prin locul unde cândva fusese amăgitoarea căsuţă din turtă dulce care i-a făcut captivi pe Hansel şi Gretel şi tot aşa din poveste în poveste, până când ajungeam acasă. Şi. Doamne! oare mai povestea cineva aşa de frumos ca bunicul meu? Cred că n-a fost nici o amintire pe care să nu o revăd în noaptea aceea.
(VA URMA)

o poezie fără titlu şi autor incert

Probabil are un titlu, dar eu nu îl ştiu… s-a întâmplat în urmă cu vreo doi-trei ani:
Eram toţi ai casei sub umbra unui nuc mare, fiecare cu preocuparea sa: o carte, un ziar, copiii cu joaca. La un moment dat, observ că nepoţii, aflaţi acolo, râdeau complice uitându-se pe furiş la tata, pe atunci în vârstă de 92 de ani. Am intuit că motivul hazului lor era bătrânul şi firesc, i-am apostrofat, dar spre surprinderea mea, chiar el le-a luat imediat apărarea motivându-i foarte plauzibil. Am tăcut contrariată. Ceva mai târziu, tata mi-a dat o foaie de hartie pe care scrisese versurile de mai jos. Era prea trista poezia si pentru ca nu doream sa-mi vadă lacrimile, după ce am citit-o, n-am comentat-o şi nici nu l-am întrebat dacă poezia îi aparţine sau are un alt autor. Am pus-o intr-o carte şi am uitat de ea. Azi, din întâmplare am regasit-o, am recitit-o şi ca şi atunci, am avut o strangere de inimă fiindcă nu este o poezie oarecare ci un mesaj cutremurator de real. Aş fi vrut să pot spune cu certitudine cine a scris-o, dar tata, trăind simultan în două lumi paralele: real şi imaginar, nu a putut să mă convingă acum, când întrebându-l mi-a spus că-i aparţine, deşi a fost cadru didactic şi a cochetat cândva destul de merituos cu poezia. L-am întrebat ce titlu i-a pus. M-a privit … nu ştiu cum, uşor mirat, uşor stânjenit, uşor mustrător şi a ridicat din umeri parca întrebându-mă : „ce importanţă mai are acum?” după care şi-a mutat privirea nesfârşit de tristă, undeva… în gol. Iată versurile:

Se schimbă vremea scumpă şi suntem azi bătrâni,
Simţim ca nu mai suntem – pe unde-am fost – stăpâni.
Copiii noştri astazi, nu ne mai iau in seamă,
Iar fiii lor, nepoţii, de mult nu mai au teamă.
Lipsiţi de cuviinţă şi fără de cruţare,
Işi fac cu ochii semne, vorbind de tata-mare.
Mă fac că nu vad asta, deşi le văd pe toate
Şi ploapele de lacrimi se lasă rezemate.
Noi suntem musafirii intârziaţi oleacă,
Pe care toţi i-aşteaptă sa plece … şi nu pleacă…