Maine… e o noua zi

As indrazni sa spun ca optimismul a fost cel care m-a ajutat sa trec peste multe obstacole, unele ce pareau chiar de netrecut. Si totusi … am si eu momentele mele – trecatoare, ca ploile de vara – cand simt ca ma prabusesc; cedez o clipa-doua, dupa care ma adun dintre cioburile de tristete risipite si pornesc din nou la drum. Azi , da…
… din gradina anilor, azi am cules sfatul florilor inspumate de valurile de timp si mi-am smuls toate pansamentele cu care vremea incerca in zadar sa-mi oblojeasca ranile; am lasat durerea sa curga sarata si lipicioasa manjindu-mi obrajii… as vrea sa ma nasc din nou… sunt un pescarus cu aripi de neliniste si strabat nemarginirea; as vrea sa zbor catre un tinut de frumusete, de liniste, de iubire… ce adanc si limpede e cerul: parca ar fi o mare de lacrimi in care imi scald aripile obosite de zbor.
As vrea sa stiu o tara unde primavara e vesnica, unde florile nu se ofilesc niciodata si soarele zambeste mereu. De ce mor stelele si visele apun la revarsatul zorilor? de ce au nascocit oamenii plansul si durerile? De ce?
Plang stresinile… plang ochii mari ai timpului! In vis, o clipa rasare speranta precum o bataie stinghera de aripi si apoi… apoi totul ramane asa cum a fost.
Gandesc ca trecem prin viata cu idealurile noastre, cu visele si gandurile nostre, cu certitudinile si incertitudinile noastre, cu bucuriile si necazurile noastre in cautarea unui tarm, in cautarea unui vis, in cautarea unui adevar, in cautarea unui om si atunci cand in sfarsit ajungem la ceeace am dorit, constatam ca este .. prea tarziu.

Maine… e o noua zi.

Reclame