Un căţel micuţ odată,
Cu o voce tremurată,
Se ruga de un dulău
Să-i dea din ciolanul sau.
-Ham, ham, ham, mi-e foame rău,
Vreau şi eu din osul tău!
-Ha,ha,ha, mă faci să râd,
Poate-ţi trag un şut in fund!
-Mârrr! Ia pleacă tu de-aici,
Nu-mpart oase cu cei mici!
Şi-a fugit bietul căţel,
Necăjit şi vai de el!
Dar deodată s-a gândit
Să-şi ia blana la vopsit
In dungi late, să se creadă
Că-i tigru din cap in coadă!
Şi-uite-aşa dungat apare
Chiar la câinele cel mare.
Stă dulăul şi priveşte.
Să-i dea osul… se gândeşte:
„De nu-l primesc la mâncare,
Când s-o face ăsta mare
Face hap şi mă inghite.
De-i dau osul, ţine minte.”
Şi-i zise cu glas mieros:
-Tigrişor, nu vrei un os?
-Ba il vreau că vine tata
Şi-o să fie masa gata.
-Vine tigrul? Vai de mine!
Am plecat, rămai cu bine.
Poftă bună şi să-i zici
Că eu chiar mă mut de-aici!
-Salutare şi … pupici!
Stropi de suflet la vedere 