Tristeţi de toamnă

   O fărâmă albastră de cer , o rază hoinară… undeva departe, timpul cerne prin fluier un cântec şoptit. O frunză întârziată pe obrazul unei toamne, ar vrea să dea în mugur o nouă primăvară… dar este atâta toamnă!
Vroiam să mă pierd în curcubeul văzduhului, să simt o mângâiere de fluture, să mă înbăt cu nectarul florilor, dar  petalele florilor sărutate de brumă şi-au pierdut deopotrivă nectarul,parfumul şi strălucirea . Gândul îmi fuge printre copacii desfrunziţi ai unui codru singuratec şi văd cum frunzele cad una câte una… Tăcerea creşte ca din pământ, acea tăcere a lumii vegetale care te învăluie, care te pătrunde, care te face să cauţi căldura unei mâini, prietenia unor ochi. Priviri de toamnă, culori de toamnă târzie, gânduri de toamnă, de amurg… pe sub crengi părăsite, înserarea curgea precum apele la vale, umbre dulci, ruginii stăpânesc cetatea mea de vise. Obosit şi palid soarele se ascunde după o coamă de deal să se culce… treptat norii îl ascund cu totul şi dintr-o dată simt cioburile ploii purtate de vânt lovindu-mi fruntea şi rătăcindu-se printre şuviţele părului meu. Plâng frunzele toamnei cu picuri mari şi reci… plâng ochii mari ai timpului. In gând, o clipă răsare speranţa precum o bătaie stingheră de aripi şi apoi… apoi totul rămâne aşa cum a fost.
Am simţit că toamna mi-a învăluit făptura şi încearcă să se cuibărească în inima mea şi-n acele momente de dezamăgire m-am gândit la clipele în care n-am ştiut ce să cer de la viaţă, sau poate că am cerut vieţii prea mult, m-am gândit la clipele în care am renunţat, m-am gândit că trecem prin viaţă cu idealurile noastre, cu visele noastre, cu bucuriile şi necazurile noastre, cu certitudinile şi incertitudinile noastre, în căutarea unui ţărm, în căutarea unui vis, în căutarea unui adevăr şi atunci când îl simţim, atunci când îl aflăm plin de promisiuni… este totuşi prea târziu… e toamnă!

Reclame

o poezie fără titlu şi autor incert

Probabil are un titlu, dar eu nu îl ştiu… s-a întâmplat în urmă cu vreo doi-trei ani:
Eram toţi ai casei sub umbra unui nuc mare, fiecare cu preocuparea sa: o carte, un ziar, copiii cu joaca. La un moment dat, observ că nepoţii, aflaţi acolo, râdeau complice uitându-se pe furiş la tata, pe atunci în vârstă de 92 de ani. Am intuit că motivul hazului lor era bătrânul şi firesc, i-am apostrofat, dar spre surprinderea mea, chiar el le-a luat imediat apărarea motivându-i foarte plauzibil. Am tăcut contrariată. Ceva mai târziu, tata mi-a dat o foaie de hartie pe care scrisese versurile de mai jos. Era prea trista poezia si pentru ca nu doream sa-mi vadă lacrimile, după ce am citit-o, n-am comentat-o şi nici nu l-am întrebat dacă poezia îi aparţine sau are un alt autor. Am pus-o intr-o carte şi am uitat de ea. Azi, din întâmplare am regasit-o, am recitit-o şi ca şi atunci, am avut o strangere de inimă fiindcă nu este o poezie oarecare ci un mesaj cutremurator de real. Aş fi vrut să pot spune cu certitudine cine a scris-o, dar tata, trăind simultan în două lumi paralele: real şi imaginar, nu a putut să mă convingă acum, când întrebându-l mi-a spus că-i aparţine, deşi a fost cadru didactic şi a cochetat cândva destul de merituos cu poezia. L-am întrebat ce titlu i-a pus. M-a privit … nu ştiu cum, uşor mirat, uşor stânjenit, uşor mustrător şi a ridicat din umeri parca întrebându-mă : „ce importanţă mai are acum?” după care şi-a mutat privirea nesfârşit de tristă, undeva… în gol. Iată versurile:

Se schimbă vremea scumpă şi suntem azi bătrâni,
Simţim ca nu mai suntem – pe unde-am fost – stăpâni.
Copiii noştri astazi, nu ne mai iau in seamă,
Iar fiii lor, nepoţii, de mult nu mai au teamă.
Lipsiţi de cuviinţă şi fără de cruţare,
Işi fac cu ochii semne, vorbind de tata-mare.
Mă fac că nu vad asta, deşi le văd pe toate
Şi ploapele de lacrimi se lasă rezemate.
Noi suntem musafirii intârziaţi oleacă,
Pe care toţi i-aşteaptă sa plece … şi nu pleacă…