Tristeţi de toamnă

   O fărâmă albastră de cer , o rază hoinară… undeva departe, timpul cerne prin fluier un cântec şoptit. O frunză întârziată pe obrazul unei toamne, ar vrea să dea în mugur o nouă primăvară… dar este atâta toamnă!
Vroiam să mă pierd în curcubeul văzduhului, să simt o mângâiere de fluture, să mă înbăt cu nectarul florilor, dar  petalele florilor sărutate de brumă şi-au pierdut deopotrivă nectarul,parfumul şi strălucirea . Gândul îmi fuge printre copacii desfrunziţi ai unui codru singuratec şi văd cum frunzele cad una câte una… Tăcerea creşte ca din pământ, acea tăcere a lumii vegetale care te învăluie, care te pătrunde, care te face să cauţi căldura unei mâini, prietenia unor ochi. Priviri de toamnă, culori de toamnă târzie, gânduri de toamnă, de amurg… pe sub crengi părăsite, înserarea curgea precum apele la vale, umbre dulci, ruginii stăpânesc cetatea mea de vise. Obosit şi palid soarele se ascunde după o coamă de deal să se culce… treptat norii îl ascund cu totul şi dintr-o dată simt cioburile ploii purtate de vânt lovindu-mi fruntea şi rătăcindu-se printre şuviţele părului meu. Plâng frunzele toamnei cu picuri mari şi reci… plâng ochii mari ai timpului. In gând, o clipă răsare speranţa precum o bătaie stingheră de aripi şi apoi… apoi totul rămâne aşa cum a fost.
Am simţit că toamna mi-a învăluit făptura şi încearcă să se cuibărească în inima mea şi-n acele momente de dezamăgire m-am gândit la clipele în care n-am ştiut ce să cer de la viaţă, sau poate că am cerut vieţii prea mult, m-am gândit la clipele în care am renunţat, m-am gândit că trecem prin viaţă cu idealurile noastre, cu visele noastre, cu bucuriile şi necazurile noastre, cu certitudinile şi incertitudinile noastre, în căutarea unui ţărm, în căutarea unui vis, în căutarea unui adevăr şi atunci când îl simţim, atunci când îl aflăm plin de promisiuni… este totuşi prea târziu… e toamnă!