Gând la plecarea din ţară

 Zilele acestea am fost în preajma unei doamne în vârstă ai cărei copii sunt stabiliţi de ani buni in USA,  copii la care stă  9 luni pe an .  A împlinat deja 84 de ani şi îi este din ce in ce mai greu să vină aici în fiecare vară pentru 3 luni, să vadă ţara şi numerosul neam ramas la vatră , de care se simtă foarte legată. Fiindcă urma să plece iaraşi la copii, duminică a dorit să se întâlnească cu toţi nepoţii săi de aici , de ramas bun.  Am privit-o cum se uita la fiecare şi i-am simţit frământarea, sentimentele contradictorii şi în final  acceptarea situaţiei într-o nesfârşită înţelegere. Am fost atât de impresionată,  încât am simţit nevoia să-i aştern gândul   (aşa cum l-am intuit eu)  în câteva versuri,  fără a avea pretenţia de a le da statut de poezie:

Vă las cu bine dragii mei
Nu plec întâia oară
Merg iaăşi la copiii mei
Şi-am să revin la vară.
 
Ei, da! Şi râd şi plâng…dar ce ştiţi voi
Cum e în suflet un război?
Să râzi, copiii că-i revezi,
Să plângi de tot ce nu mai vezi !
 
Aici las ţara, casa şi grădina,
Las toată tinereţea mea
Şi ştiu c-a nimănui nu-i vina.
Aşa a fost să fie soarta mea.
 
Dar ce să fac? V-am strâns şi eu
În casa sufletului meu.
Vă port cu mine peste tot
Şi vă iubesc atât cât pot.
 
Şi gândul l-am lăsat să zboare
Cu-o vorbă pentru fiecare
Şi-orcât voi fi în depărtare
Vă simt pe toţi în caldă-mbrăţişare.