PENTRU MAMA

Luna octombrie este luna în care în urmă cu mulţi ani  mama mea a plecat pentru totdeauna. Nu şi din inima mea. Uneori am impresia că îi aud şi paşii  şi-i simt şi mâna aranjându-mi şuviţele  de păr ondulate şi mereu răvăşite.   O floare, un zâmbet duios,   lacrimi  de dor şi gândul meu:

PENTRU MAMA

Depănând la gura sobei
Amintiri ce zac tăcute,
Una stă-nduioşătoare
Şi nu trece-ntre pierdute.

Fără rând şi peste toate
Ea răsare în tot locul
Şi o simt cum tot socoate
Cum să îmi aline focul.

Mâna-i simt cum mă alintă
Şi cum oblojeşte rana,
Capu-i prinde chip de sfântă,
Sfântă-i ea,  iar ea e mama.

Care meşter, ce unealtă
Chip de mamă-ar dăltui
Să te soarbă din privire
In  tot timpu-oriunde-ai fi?

Şi iar simt cum mă alintă
Şi la toate îmi ia seama,
Capu-i ia chip de icoană
Si icoana este mama.

Parfum de mamă, parfum de leagăn…

Poezia se înscrie în serialul de poveşti parfumate iniţiat de Mirela.
PARFUM DE MAMĂ, PARFUM DE LEAGĂN…

Revine-n gând adeseori
Căsuţa noastră dintre flori
Şi-o văd pe mama – chip de sfântă-
Cum îmi surâde şi m-alintă.

M-aşează-n leagăn binişor
Şi-mi cântă lin de somn uşor:
“Hu-ţa, hu-ţa, huţa-legănuţa
Pu-pă ma-ma ochii şi mânuţa…”

Şi leagănul se mişcă-ncet…
Şi-i simt sărutul pe creştet…
Şi mâna ce mă dezmierda,
Şi braţul ce mă ocrotea…

A mai rămas… parfum de mamă,
Un chip frumos, zâmbind din ramă,
Parfum de leagăn …
Şi mult… prea toamnă…

Gând închinat mamei

In urmă cu mulţi ani, când Adrian, băiatul nostru cel mare era în primul an de liceu, am fost invitată de profesorul de română să asist la o oră pe care urma să o tină la clasa in care era si Adrian. Am intrat o dată cu profesorul in clasa si m-a invitat să iau loc in una din bancile libere. A facut prezenţa, apoi a scos teancul de lucrări pe care le corectase. Tema fusese ca fiecare elev să scrie o scurtă povestire despre ceva care a produs cea mai mare emotie asupra lor. Nu le notase, doar le citise. Inapoindu-le a cerut câtorva elevi să le citească colegilor. Ultimul a citit Adrian. Eram emotionată si curioasă totodată . Baiatul m-a privit, a roşit uşor şi început să citească, ceea ce voi reda mai jos, fără să şterg sau să adaug vreun cuvânt:
GÂND ÎNCHINAT MAMEI
A fost odată… ca un vis urât o operaţie grea. Nu ştiu cât a durat, nu ştiu cât de dramatică a fost lupta între viaţă şi întunericul etern, ştiu doar că viaţa a învins! Când am deschis ochii, în stânga un perfuzor lăsa să curgă în venele mele picăturile de viaţă. Lângă pat, în genunchi, cu ochii umezi, cu mâinile pe mâna mea, era mama. Razele soarelui pătrundeau prin fereastră şi-i luminau chipul. In nemişcarea ei părea o icoană! Cu puterile mele slabe, subjugate încă narcoticului, am mişcat buzele şi cu un murmur am şoptit întâiul cuvânt învăţat: MAMA! Era o chemare, un strigăt de ajutor şi răspunsul l-am primit cu tot trupul asemeni unui torent de apă vie. Şoapta mea a avut darul să învie chipul împietrit în aşteptare: faţa mamei inundată de dragoste, putere de sacrificiu şi dăruire, era mai luminoasă ca soarele şi-am înţeles că eu, copilul, eram de fapt viaţa ei în acel moment. Eram din nou o singură fiinţă!
Am inchis ochii şi am revăzut:
mama, creindu-mă viaţă din viaţa ei;
mama, hrănindu-mă la sânul ei;
mama, învăţându-mă să spun primul cuvânt;
mama, îndemnându-mă să fac primul pas;
mama, dezmierdându-mă;
mama, veghindu-mi somnul;
mama, pregătindu-mi emoţionată prima uniformă de şcolar;
mama, arătându-mi ce e bine şi ce e rău şi acum din nou,
mama, acum în clipa cea grea, mama cu mine, şi-n sufletul meu, suferind poate mai tare ca mine, aşteptând într-o încordare supraomenească să deschid ochii, ca apoi să aibă totuşi puterea să zâmbească, să-mi dea tăria şi încrederea că totul va fi bine.
Femeia, fiinţa care a perpetuat viaţa pe pământ de mii şi mii de ani, îşi primea în clipa aceea, prin fiinţa mamei mele, prinosul recunoştinţei, stima şi respectul pentru toate acele calitaţi pe care le are şi care dau sensul real al vieţii.
Cu veneraţie sărut mâna mamă!
Profesorul s-a ridicat de la catedră făcând elevilor semnul de a-l urma şi un ropot de aplauze a acoperit suspinele mele pe care in zadar incercam să le opresc.

Era 8 martie şi a fost cel mai frumos cadou pe care l-am primit vreaodată.

PODUL CU VISE

 

Era cândva-ntr-o lume minunată
Pe un tărâm numit copilărie,
Un nuc vrăjit, pe care-o fată
Şi l-a ales de vise visterie.

Şi era nucu-acela mare şi fălos,
Nălţând spre ceruri ramuri fremătânde,
Gătite-n strai de frunze verde-mătăsos,
Cu joc ciudat de umbre-alunecând pe jos.

O creangă, două şi nucul devenea palat
Cu pod din ramuri , fireşte:  fermecat,
In care fata se simţea crăiasă
In lumea ei curată şi frumoasă.

Acolo orice mici necazuri dispăreau
Când frunzele foşnind o-mbrăţişau.
Ferită de priviri sta ore-n şir visând
La câte toate-n lume şi tot ce va fi vrând.

Dar zilele treceau şi prin minune
Cu cât fata creştea, podul mai mic era.
Nici visele nu mai aveau un loc anume!
Curând cerură intrare-n altă lume.

Anii s-au scurs, fata-i acum bunică
Şi-ar vrea nespus să fie iarăşi mică !
Iar când tristeţea-mpovărează şuviţe ninse,
Se-ntoarce-n timp, în podul ei cu vise.

Romania a pierdut un OM

           Consternată, am aflat ca s-a stins din viaţă cel ce a fost  DAN MARIUS DUMITRAŞ, manager, editor, autor, conferenţiar, instructor şi consultant pentru industria de vânzări directe, specializat în Multi-Level Marketing.
A fost managerul companiei MLM International Romania, preşedintele –fondator al Asociaţiei de Vânzări Directe din România (RODSA) şi managerul – fondator al Editurii Digital Data Cluj , reprezentant personal, în probleme de editură, al lui Don & Nancy Failla în Europa de Est.
Un OM cu o reală vocaţie de cercetător şi de o erudiţie rar întâlnită.
Despre activitatea Editurii Digital Data citisem în urmă cu câţiva ani, dar despre marea personalitate a celui ce a fost Dan Marius Dumitraş mi-a povestit o bună prietenă, Corina Glogojeanu-Boia, redactor-corector la această editură.
Impresionată, am căutat pe internet şi ceea ce am citit a avut darul să-mi impună o mare admiraţie şi respect pentru acest Om.
Licenţiat în ştiinţe matematice şi mecanica fluidelor la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj, cu studii politehnice la bază, specializat în informatică economică şi automatizări industriale, a activat în calitate de analist-programator, asistent universitar asociat şi cercetător ştiinţific în România la Institutul de Cercetări Ştiinţifice şi Proiectări pentru Automatizări Filiala Cluj-Napoca până în 1987.
A urmat o bursă de doctorat în Germania, la Universitatea din Trier apoi şi-a continuat activitatea profesională în calitate de inginer software şi cercetător ştiinţific în domeniul supravegherii proceselor industriale în cadrul concernelor ESSO şi AEG.
Din 1988 a cunoscut domeniul afacerilor MLM din mediul Comunităţii Europene, în paralel cu activitatea de bază şi a colaborat cu societatea de asigurări Hamburg-Mannheimer Versicherung.
Din 1994, a promovat activ industria MLM / Network Marketing în România, în calitate de editor, autor al primelor cărţi în limba româna pentru MLM, consultant şi instructor pentru companiile de marketing în reţea din România.
Editura Digital Data Cluj care face parte din Societatea Comercială cu Răspundere Limitată româno-germană Digital Data Computer, cu sediul în Cluj, a fost fondată de Dan Marius Dumitraş în 1992, pe baza unei investiţii proprii integrale germane.
Digital Data este cunoscută prin sigla  sa şi este înregistrată la Biblioteca Naţională A României ca editură şi tipografie şi este acreditată din 2002 la C.N.C.S.I.S al Ministerului Educaţiei şi Cercetării din România http://www.cncsis.ro .
Editura Digital Data Cluj este membră a bursei drepturilor de autor RIGHTSCENTER.COM din SUA.
Dacă veţi intra pe site-ul editurii http://www.digitaldata.ro/despre.htm vă veţi convinge singuri de realizările de excepţie ale acestei edituri sub competenta conducere a marelui său artizan – Dan Marius Dumitraş.
Prin personalitatea şi activitatea sa OMUL Dan Marius Dumitraş a oferit un model expresiv şi convingător pentru lucrul bine făcut, cu pasiune şi migală, cu dragoste de litera scrisă şi dăruire pentru cititor, reuşind, cu o rară capacitate intelectuală, să îmbine performanţa profesională de vârf cu înţelegerea simplă faţă de problemele umane reale, cu vorba bună, sfatul competent şi sprijinul efectiv acordat tuturor celor care au fost în preajma lui şi au avut fericirea să-l cunoască.
Strălucit reprezentant al ţării sale în domeniul M.L.M., domnul Dan Marius Dumitraş a plecat spre cele veşnice, lăsând în urma lui un gol imens, ca om şi intelectual de marcă.
Dumnezeu să-l odihnească în pace!

Mă întreb revoltată de ce mass-media centrală trece sub tăcere această imensă pierdere a spiritualităţii româneşti, dar nu scapă nici o ocazie de a ocupa pagini şi ore întregi de emisie, când este vorba despre persoane ce n-au făcut altceva în viaţă decât deliciul presei de scandal.

Intoarcere în locul natal

Cu sfială păşesc pe pământul natal
Şi inima îmi bate mai tare…
Amintirile dragi curg val după val
Şi gândul se pierde în dulce visare.

Mă-ntâmpină merii cu crengile plecate
Trezind amintiri ce îmi păreau uitate,
Răsună vâlcelul de cânt de păsărele
Şi-i susură apa povestea vieţii mele.

O! iată frăguţe! Imi amintesc de ele
Cum le-adunam voioşi cu fraţii în ulcele
Şi le-aduceam acasă abia la asfinţit
Urcaţi în carele cu proaspăt fân cosit.

Cuprind într-o privire flămândă, curtea toată
Şi-aş vrea să fiu din nou copilul de altădată
Ce alerga desculţ în ploaie, să mai crească,
Gata oricând alt joc să născocească.

Ciuperci şi gâgâţele în coşuri culegeam
Şi-n ierburile-nalte adesea rătăceam,
Dar era lumea mea, salbatec paradis,
Explozii de culoare văzute-acum în vis.

Revăd din nou şi casa noastră-n care
Măicuţa ne strângea în caldă-mbrăţişare
Şi-l văd în vis pe tata, pe scări la prăvălie,
Falnic şi drept ca bradul, zâmbind cu duioşie.

Dar toţi aceia care se adunau la vatră,
Acum sunt nişte nume înscrise pe o piatră.
Unde v-aţi dus? Mi-e atât de dor de voi!
Sfântă copilărie, hai, vino înapoi!

Moştenirea (continuare )

Dintr-un salt sunt lângă uşă, deschid repede şi strig râzând ca şi altă dată:
– Ura! Dar cuvintele îmi îngheaţă pe buze. Camera este plină de rude şi bunicul este atăt de schimbat! Întins pe pat, cu ochii ascunşi în orbite, bunicul îşi îndreaptă privirea obosită spre mine . O clipă, un fulger de lumină îi inundă faţa şi-n ochii lui văd toate poveştile pe care mi le-a spus cândva.
M-apropii, îl sărut şi-n timp ce-i primesc sărutarea asemeni atingerii de fluture, îmi cuprinde mâinile şi-i simt tremurarea. Vreau să mă stăpânesc, dar lacrimile-mi curg şiroaie. Bunicul însă surâde blând, încearcă să-mi strângă mâna şi-n şoaptă, abia de-l aud, îmi spune ca-n cele mai fireşti seri:
– Hei, căprioara mea… ai venit!
Cuvintele i se desprind greu şi pauzele sunt lungi, lungi şi apăsătoare…
– … căprioara mea…
Îl privesc si parca-l aud când reveneam după o absenţă mai lungă, cum prefăcându-se ca-mi spune o poveste, mă dojenea Ş „- A fost odată un bunic, şi avea o nepoţică cu părul ca tuciul, cu ochii ca două boabe de cafea, pe care bunicul o iubea mult şi pe care o aştepta mereu, în fiecare vară, în fiecare vacanţă. Şi nepoţica s-a făcu mare şi venea din ce in ce mai rar – fiindcă aşa sunt toţi nepoţeii, dar bunicul tot pe ea o aştepta, doar-doar o să apară, fiindcă aşa sunt toţi bunicii… ”
Alung amintirea, gândind, câtă dreptate avea.
– Bunicule, eu am venit să mergem prin pădure, să povestim….
– Ei… ei… pădurea… îţi las ţie padurea… îţi las moştenire pădurea… să nu o uiţi… să vii mereu s-o vezi…
– Bunicule, nu uit, nu uit nimic bunicule, îţi promit…
Şi-n timp ce-i mângâi părul alb, aşa cum odinioară el mă mângâia pe mine, revăd cu ochii minţii fiecare clipă ce mi-a dăruit-o: întâi ca prin ceaţă, apoi tot mai clar şi prind să vorbesc. Bunicul mă ascultă cu ultimele puteri, şi-i simt inima împăcată, fiindcă faţa lui e zâmbet şi lumină.
-Ţin minte bunicule…
Vorbesc, vorbesc fără întrerupere şi lacrima-mi îmbracă vorba
-Tin minte bunicule tot ce mi-ai povestit, tot ce m-ai învăţat, tot ce mi-ai spus, tot, tot… Uite, ţin minte când mi-ai arătat unde a fost coliba Genovevei.. Tu mai ştii?
– Eh… da… da…
Îmi raspunde bunicul parcă de pe altă lume, de departe, departe… Orele se scurg greu, şi cineva încearcă să mă scoată din cameră. Rămân. Rămân şi plâng privind speriată cum mama aprinde o lumânare… Refuz adevarul…. din când în când, îi vorbesc bunicului sperând că mă aude…
-… Tin minte când ne-a apucat întunericul în pădure şi tu ca să nu-mi mai fie frică, mi-ai povestit cât de curajoasă era duduia Lizuca şi mi-ai arătat licuricii care-i luminaseră şi ei calea şi…. Şi tac, fiindcă bunicul nu mai este cu noi. Din ochii lui închişi alunecând printre gene, se prelinge ultima lacrimă.
Simt cum inima mi se strânge şi nu mai am putere nici să strig şi nici să plâng. Doar şoptesc, tremurând toată:
– Bunicule, bunicuţule…
Dar vorbele se frâng. Ies afară şi şi merg printre copaci fără să mă feresc. Crengile mă lovesc şi zăpada mi se împrăştie prin păr, îmi cade pe faţă. In minte îmi răsună obsesiv cuvintele bunicului: „Nu plânge căprioară, îţi las pădurea… să nu o uiţi… să vii mereu s-o vezi”…
– Voi veni bunicule…şi-n foşnetul frunzelor, şi-n susurul izvoarelor, voi desluşi glasul tău şi-ţi voi asculta din nou poveştile. Poveştile tale… ale tale şi ale pădurii, pentru mine…
– Nu, bunicul meu nu a murit, trăieşte şi acum, în inima mea.

Moştenirea (continuare)

 

A nins toată noaptea, dar odată cu zorii, norii s-au împrăştiat şi soarele s-a înalţat biruitor, trimiţîndu-şi cu dărnicie miliardela sale suliţe de foc, dând o fantastică strălucire zăpezii şi totul, totul era într-o perfectă nemişcare, fiindcă vântul adormise, sau poate că nu îndraznea să destrame cu suflarea lui, vraja ce dăduse locurilor atâta frumuseţe. Am urcat pe deal şi m-am oprit la marginea pădurii. Crengile grele de podoaba imaculată, se înclinau înaintea mea, ca într-un fantastic ceremonial de primire în Tara Minunilor. Era atât de copleşitoare acea măreaţă splendoare, încât mă simţeam parte integrantă a pădurii şi nu-mi venea să cred că este adevărat. Aş fi vrut să strig, să mă pot auzi, să-mi spun că exist, dar atăta frumuseţe îmi dădea senzaţia de vis, şi dacă aş fi strigat mă trezeam, ori eu doream ca visul sa fie cât mai lung. M-am hotărât cu greu să fac primul pas, gândindu-mă că n-am dreptul să rup acea tăcere şi nemişcare absolută, dar trebuia să ajung la bunicul de care-mi era atăt de dor. Am înaintat. Fiecare creangă atinsă lasa să cadă o pulbere de perle care, după o scurtă ezitare, se aşternea pierzându-se printre miliardele de steluţe albe, ce ascundeau deopotrivă frunzele moarte, crengile rupte, colţul îndrzneţ al ierbii şi pământul. Simt o mişcare. Ridic ochii şi văd un pămătuf maroniu-roşcat sărind cu repeziciune de pe o cracă pe alta, stârnind roiuri-roiuri de steluţe argintii. O rază îndrzneaţă le străpunge oferind ochilor mirajul albului descompus şi, în timp ce inima îmi bate cu putere, ochii mi se umezesc, genele devin grele şi o boabă de mărgăritar se afundă în zăpadă, se contopeşte cu ea, într-o nesfârşită sărutare.
– Pădure, draga mea pădure, ce dor mi-a fost de tine şi ce frumoasă, ce împodobită mă întâmpini ! Nu te-am uitat, îţi ţin minte fiecare colţişor şi-mi eşti la fel de dragă ca-n vremurile în care te străbăteam de mână cu bunicul.
Alerg printre copaci pe o cărare cunoscută, pe aceeaşi cărare pe care, cândva, mama mă ducea de mânuţă spre casa din pădure a bunicului meu.
Revăd stejarul înalt, cu scorbura în care îmi ascundeam trofeele: conuri, ghinde, gâze, fluturi, şi ştiu că nu mai e mult.
Dar iat-o! Iată căsuţa din bârne, martora atâtor seri de poveste, vacanţelor mele. Mă opresc o clipă să pot cuprinde mai bine dintr-o privire imaginea leagănului copilariei mele, dar un lătrat bine cunoscut, nu-mi dă răgay. E Vifor, care acum latră nebuneşte, sare pe mine şi ah! M-a trântit în zăpadă.
-Vifor, fii cuminte! Stai! Stai să te privesc şi pe tine! Încerc să-l mângâi, să-l potolesc dar e-n zadar. Continuă să latre, să mă apuce de haine…. dar ce se întâmplă? N-a auzit bunicul lătratul? De ce nu se deschide uşa? De ce nu apare în prag bunicul să strige ca-ntotdeauna: „Hei, bine-ai venit căprioara mea!”? Oare este chiar aşa de bolnav?
VA URMA

Mostenirea

 –  Domnişoară, aveţi o telegramă. Au fost cuvintele cu care m-a întâmpinat poştaşul. Am parcurs-o în grabă: Bunicul este bolnav. Te aşteaptă. Vino urgent, direct la căsuţa din pădure. Mama
Încerc un sentiment de reproş. Iarna este pe sfîrşite şi din vară nu am mai fost la bunicul. Oare ce i s-o fi întâmplat?
Am mers imediat la gară şi am urcat in primul tren spre satul la marginea căruia începe cea mai frumoasă pădure: pădurea în care îşi are căsuţa, bunicul meu pădurarul. Gândurile îmi sunt împrăştiate. Nostalgia mă cuprinde pe măsură ce mă apropii de locurile primei copilării şi a frumoaselor vacanţe. In sat am ajuns odată cu întunericul. Aici iarna încă zăbovea şi m-am bucurat. M-am bucurat pentru că ningea. Ningea cu fulgi mari şi deşi aşternând pe pământul îngheţat, un strat gros de zăpadă în care paşii se afundau uşor, dându-ţi senzaţia unei ciudate treceri printre nestemate, fiindcă într-adevăr, zăpada avea în lumina becurilor, sclipirea pietrelor preţioase.
Am ramas peste noapte la nişte prieteni. Stam în cameră învăluită în întunericul nopţii ce-mi dădea siguranţa singuratăţii absolute şi mă bucuram pentru că doream să fiu solitară în gândurile mele ce fugeau cu o repeziciune fantastică de la trecut la viitor şi de la viitor la trecut, ocolind cu prudenţă prezentul. Nu vroiam să ma gândesc la boala bunicului. Imi plăcea să-mi amintesc de zilele când ţinându-mă în braţe, bunicul îmi dezvăluia tainele pădurii: când mă învăţa cum să găsesc drumul pierdut, cum să mă împrietenesc cu animalele, sau cum să recunosc steaiua polară. Bunicul m-a învăţat să ascult şi să înţeleg şipotul izvoarelor şi foşnetul frunzelor, el m-a învăţat să recunosc fiecare pasăre şi fiecare floare. Fiecare copac avea povestea lui pe care bunicul o ştia şi mi-o spunea. Îl ascultam fascinată şi-mi amintesc cum doream ca vacanţele să nu mai ia sfârşit. Totuşi trebuia să plec şi-atunci aveam impresia că sunt o frunză care se desprinde de crenguţa ei. Plecam privind mereu înapoi şi-l vedeam pe bunicul stând în acelaşi loc, ca un copac, privind cu tristeţe şi neputinţă frunza pe care vântul deja i-o furase.
De fiecare dată simţeam cum dorea din tot sufletul să rămân şi era ca o mângâiere pentru mine, pentru ca ştiam că întotdeauna mă va aştepta cu drag şi că fiecare revenire a mea va fi o nouă călătorie prin Ţara Basmelor, pentru ca intr-adevăr, cu bunicul de mână, pădurea nu putea fi altceva decât o carte cu poveşti: intram pe ţinuturile celor şapte pitici, căutând să zărim printre copaci căsuţa in care Albă ca Zăpada incă locuia acolo, treceam hotarul uriaşului Periferigerilerimini şi mergeam cu grijă să nu ne simtă, mergeam chiar pe cărarea pe care nu chiar aşa demult Scufiţa Roşie a întâlnit lupul, continuam prin locul unde cândva fusese amăgitoarea căsuţă din turtă dulce care i-a făcut captivi pe Hansel şi Gretel şi tot aşa din poveste în poveste, până când ajungeam acasă. Şi. Doamne! oare mai povestea cineva aşa de frumos ca bunicul meu? Cred că n-a fost nici o amintire pe care să nu o revăd în noaptea aceea.
(VA URMA)

o poezie fără titlu şi autor incert

Probabil are un titlu, dar eu nu îl ştiu… s-a întâmplat în urmă cu vreo doi-trei ani:
Eram toţi ai casei sub umbra unui nuc mare, fiecare cu preocuparea sa: o carte, un ziar, copiii cu joaca. La un moment dat, observ că nepoţii, aflaţi acolo, râdeau complice uitându-se pe furiş la tata, pe atunci în vârstă de 92 de ani. Am intuit că motivul hazului lor era bătrânul şi firesc, i-am apostrofat, dar spre surprinderea mea, chiar el le-a luat imediat apărarea motivându-i foarte plauzibil. Am tăcut contrariată. Ceva mai târziu, tata mi-a dat o foaie de hartie pe care scrisese versurile de mai jos. Era prea trista poezia si pentru ca nu doream sa-mi vadă lacrimile, după ce am citit-o, n-am comentat-o şi nici nu l-am întrebat dacă poezia îi aparţine sau are un alt autor. Am pus-o intr-o carte şi am uitat de ea. Azi, din întâmplare am regasit-o, am recitit-o şi ca şi atunci, am avut o strangere de inimă fiindcă nu este o poezie oarecare ci un mesaj cutremurator de real. Aş fi vrut să pot spune cu certitudine cine a scris-o, dar tata, trăind simultan în două lumi paralele: real şi imaginar, nu a putut să mă convingă acum, când întrebându-l mi-a spus că-i aparţine, deşi a fost cadru didactic şi a cochetat cândva destul de merituos cu poezia. L-am întrebat ce titlu i-a pus. M-a privit … nu ştiu cum, uşor mirat, uşor stânjenit, uşor mustrător şi a ridicat din umeri parca întrebându-mă : „ce importanţă mai are acum?” după care şi-a mutat privirea nesfârşit de tristă, undeva… în gol. Iată versurile:

Se schimbă vremea scumpă şi suntem azi bătrâni,
Simţim ca nu mai suntem – pe unde-am fost – stăpâni.
Copiii noştri astazi, nu ne mai iau in seamă,
Iar fiii lor, nepoţii, de mult nu mai au teamă.
Lipsiţi de cuviinţă şi fără de cruţare,
Işi fac cu ochii semne, vorbind de tata-mare.
Mă fac că nu vad asta, deşi le văd pe toate
Şi ploapele de lacrimi se lasă rezemate.
Noi suntem musafirii intârziaţi oleacă,
Pe care toţi i-aşteaptă sa plece … şi nu pleacă…